//

era un loc fără intenții rele, deși pe alocuri infect,

nu mai știi când ai realizat că ești oficial subiect,

ruminația îți transformă mintea în circuit,
corpul în obiect,

ruminația te face să gândești binar,
unde-i gama de opțiuni
din care să alegi;

s-o iei de la zero e fatal,
expus la contact fizic și vocal constant – la început imaginar.

niciun copil nu-și poate salva părinții, nu-i poate elibera mental,
dar uite că îi poate depăși:
din punct de vedere evoluționist
e cel mai mare dar.

tu ce ți-ai propus să devii și de când?
n-ai voie să spui că nu știi.

mereu va fi ca-n vis și atunci când e real,
două sau mai multe idei concurează pentru o reprezentare vizuală
apoi fuzionează
prin împerecherea unor stimuli senzoriali;

vom visa
iar în timpul desfășurării visului,
poate vom și conștientiza.

imersează-te în vis,
de regulă nu-ți vei aminti nimic,
nici c-ai fi special,
pacea vine din imersia în normal.

nimeni nu zâmbește cu pumnii încleștați,
alege ce anume simți,
ce descarci,
mai degrabă transformi un abator
în loc de joacă
decât să te refaci,
mintea îți zboară încoace și încolo
fără să poată ateriza – neliniștea celor complet neantrenați.

manifestă, descarcă ce simți, simte ce descarci,
nu plânge, ești ceea ce atragi.

încearcă experiențe noi,
lăcrimează de bucurie și doar cu măsură,
cât să fii feminină, drăguță,
nu instabilă, mai ales, nu dură,

lacrima trădează, tusea din timpul unui show te descalifică,
autenticitatea te complică.

e peste puterile mele să reprim, să controlez,
să corespund
în loc
să
corespondez.

e peste puterile mele să imprim
tot ce-aș vrea,
ce-aș fi putut fi și avea
dacă m-aș fi putut înțelege, privi cu ochii de acum, sau cu alții
atunci când încă se putea,
când eram un om frumos, fără intenție rea
sau poate și atunci mi se părea.

regretul stătea în afara mea,
aștepta să ies din copilărie,
să creeze precedentul
alegerii greșite, să nu mă pot aduna
când depindea de mine
să pot salva ceva

am renunțat când nu trebuia,
am ales prost din tot ce mă oferta.

//

mă credeau mai deșteaptă decât sunt, dar eu trăgeam de timp,
simulam profunzimea unui act reflexiv;

nu vrea să fac pe deșteapta, dar îmi doresc să fiu mai deșteaptă,

love is easy if you let it be,
lasă totul să se întâmplè organic,
nu forța nimic,
uitarea vine fără logistica memoriei
celor recunoscători, deci vii

îndatorați genetic,
neliberi de când ne știm,
sau poate doar credeam.

simulez că-s tristă și că-mi pare rău,
copiii se prefac că nu-și văd părinții îndatoritori,
arată respect din oficiu
ca orice animal de companie
atașat de posesor,
fără estetica ochiilor puri, rugători.
le e foame, le vine să râdă în regia
care ar trebui să dea fiori.

simulăm că ne-aducem aminte de-un eveniment, de-un predecesor,
ca orice activitate ,,în grup”, comemorarea are ceva pervers, abuzator,
cu cât mai mulți, cu atât mai convingător:
mintea colectivă execută mai ușor,
poziția sardelelor în golul interior.

când mintea fuge de marile orori, vede lumină în micile erori

voi uita, iar cât îmi amintesc,
e act mental privat, nu trebuie să-l demonstrez,
să îngtijesc morminte, să vorbesc cu cei absenți,
să mă comport ca și cum nu mă disociez.

renunță, sfidează gravitația minții tale,
uită de toate
și de ale tale

fiecare spune o poveste diferită,
am uitat minciuna pe care am tot servit-o,

nu pot alege modul soft de-a acționa,
n-am abilitatea de-a mă adapta
la scenariul
și la scuza potrivită;

încă mai vreau ca minunile s-apară-n calea mea
cu viteza minciunilor pe care doar eu le știu
și pot debita