Există în Piața Ovidiu un exercițiu de smerenie pe care orice constănțean l-a făcut măcar o dată: să stea în fața statuii poetului exilat și să se întrebe, cu o jenă vagă, ce ar scrie Ovidiu astăzi despre orașul nostru. Tristele au fost, la urma urmei, prima operă literară majoră dedicată acestor locuri — și a fost o plângere. De două mii de ani, Constanța trăiește cu acest blestem fondator: a intrat în istoria culturii ca loc din care un mare scriitor voia să plece. Aș vrea să pot spune că între timp lucrurile s-au schimbat radical. Adevărul este mai nuanțat și, ca orice adevăr nuanțat, mai incomod. Lipsurile sunt cunoscute și, tocmai de aceea, aproape invizibile — le-am încorporat în peisaj, ca pe macaralele portului. Constanța nu are o librărie mare în adevăratul sens al cuvântului, una în care să te poți pierde o după-amiază. Nu are un cinematograf de artă. Galeriile se numără pe degetele unei mâini, iar mâna aceea ține de obicei și un dosar cu cereri de finanțare rămase fără răspuns. Viața culturală a orașului funcționează sezonier, ca șezlongurile: se deschide în mai, atinge apogeul în august, când festivalurile coboară spre plajă, și hibernează din octombrie până la Paște, sau chiar Rusalii. Cultura ca anexă a turismului — iată formula noastră locală, repetată atât de des încât a început să pară lege a naturii. Și mai e ceva, mai greu de mărturisit: hemoragia. Tinerii care ar putea anima scena culturală a orașului pleacă — la București, la Cluj, la Berlin — și se întorc vara, bronzați și condescendenți, să ne spună cum se face. Provincia nu e o geografie, e un mecanism de selecție inversă: exportăm talent și importăm nostalgie.

Și totuși.

Totuși, ar fi o formă de orbire — sau, mai rău, de cochetărie intelectuală — să nu vedem ce există. Teatrul de Stat a avut stagiuni pe care multe orașe mai mari le-ar invidia. Muzeul de Artă păstrează o colecție pe care o tratăm cu indiferența rezervată lucrurilor pe care le credem veșnic ale noastre. Biblioteca Județeană rezistă, eroic și subfinanțat. Iar revista pe care o țineți în mână apare, număr de număr, de decenii — cu sincope ce-i drept, ceea ce, în ecologia fragilă a presei culturale românești, echivalează cu o specie care a supraviețuit mai multor extincții în masă. Există apoi avantajul pe care nu ni-l poate lua nimeni și pe care, paradoxal, îl folosim cel mai puțin: marea. Nu ca decor de stagiune estivală, ci ca temă, ca orizont, ca interlocutor. Orașele de la malul mării au dat literaturii moderne unele dintre cele mai fertile spații imaginare — Trieste, Alexandria, Odesa. Constanța are aceeași materie primă: portul, amestecul etnic, melancolia digurilor, lumina aceea de septembrie care nu există nicăieri altundeva. Ne lipsește doar îndrăzneala de a ne lua propriul oraș în serios ca subiect, nu doar ca domiciliu. Căci poate aici se află nodul problemei: Constanța s-a obișnuit să creadă că geografia ține loc de cultură. Avem marea, îl avem pe Ovidius, avem Cazinoul — ce să facem mai mult!? Dar geografia nu scrie cărți, iar un monument restaurat după decenii de agonie nu devine instituție culturală prin simpla aprindere a luminilor de fațadă. Patrimoniul fără viață în jurul lui e taxidermie.

Ce ar fi de făcut? Întrebarea e veche și răspunsurile sunt, suspect de des, festive: încă un festival, încă o gală, încă o panglică tăiată. Poate că răspunsul adevărat e mai puțin spectaculos: continuitate. Instituții care funcționează și în noiembrie. Bani publici cheltuiți pe programe, nu pe evenimente. Și o anumită răbdare cu noi înșine — pentru că orașele culturale nu se decretează, se sedimentează.

Săptămâna trecută, un taximetrist m-a dus spre Cazino și, văzându-l luminat, a exclamat cu mândrie: „Frumos, domnule, l-au făcut. Acuma să vedem ce bagă-n el!” Am vrut să-i răspund ceva despre politici culturale, despre strategii și sustenabilitate, dar mi-am dat seama că omul rezumase în șapte cuvinte tot editorialul de față. Avem clădirea. Acuma să vedem ce băgăm în ea.