„Prea scrieți multe știri negative, oamenii au nevoie/vor să citească și altceva!” – am auzit fraza asta, în diverse variante, de multe ori de-a lungul anilor petrecuți în profesia de jurnalist. Nu că pe patroni sau pe șefi i-ar fi deranjat, de regulă, anchetele de presă, editorialele virulente, articolele critice, reportajele care descriau situații sumbre. Ba dimpotrivă, căci toate acestea vând. Îndemnul la materiale pozitive apărea numai după ce ajungea la ei cineva cu autoritate (politicieni, demnitari, autorități publice), șifonat de vreuna dintre „știrile negative”. Era o indicație subtilă, democratică?, pentru ceea ce se (poporul!) aștepta de la tine. 

La un moment dat, în 2008, a apărut „legea știrilor pozitive”, o încercare de manipulare generalizată, care ar fi obligat instituțiile din audio-vizual să difuzeze în procente egale știri pozitive și știri negative, dar Curtea Constituțională a respins-o, întrucât încălca dreptul la liberă exprimare. (Acum, când justiția a intrat în război deschis cu ONG-urile și cu cele câteva instituții de presă care mai critică – sunt negative, adică – legea asta ar fi trecut fluierând de filtrul constituțional, atât de lax.)

În contextul în care astăzi aerul din România este irespirabil, canicula având un rol insignifiant în tabloul general, am auzit din nou conținutul de mai sus, formulat astfel: suntem incapabili să formăm majorități pozitive, ne îmbulzim, nu se știe de ce, de partea negativă a baricadei, cea care respinge, distruge, rupe, în loc să unească, inspire, medieze. 

Ca om preocupat de politică dintotdeauna, ca jurnalistă care a trăit pe propria piele degradarea presei din România, până la a trece către jurnalismul cultural, nișă pe care o percep (mai) salubră, încep să mă simt vinovată de pulsiunea asta incoercibilă de a privi critic, negativ!, abaterile de la etică, de la corectitudine, de la reguli de bun simț, de la legi. Mă jenez, cumva, de repulsia pe care mi-o trezește orice invitație (nu către mine, neapărat, ci așa, în general, către popor, către națiune, către 233 de parlamentari) la compromis în interesul public, spre binele tuturor, pentru un viitor luminos în care să ne pupăm cu entuziasm în Piața Independenții. Sau Victoriei. Poate e ceva în neregulă cu mine, îmi spun, atunci când mă îngrețoșez văzând președinți de state independente cum pupă poala unui măscărici senil care joacă la bursă soarta unor națiuni. 

Dacă pe cele mai înalte trepte ale societății aceste comportamente sunt acceptabile, cine sunt eu să mă indignez atunci când văd impostori locali ridicându-se în slăvi unii pe ceilalți, de multe ori în instituții culturale pe care le prezumăm respectabile? Cine sunt eu să judec grafomani sau plagiatori cu rafturi de cărți publicate și lăudați cu o perseverență maladivă de alții asemenea lor, când eu n-am fost în stare să-mi depășesc complexul impostorului și să-mi adun într-un volum textele scrise într-o viață și am refuzat compulsiv să public în volume colective alături de nume ce-mi repugnă sau în ziare a căror unică rațiune de a exista este dobândirea de influență, monetizabilă într-un fel sau altul? Vecinătăți toxice – ziceam că sunt. Tismăneanu le numește, mai academic, „proximități maculante”, și el inadecvat (huo!), în răspăr cu entuziasmul celor ce pledează pentru majorități pozitive (ura!).  

Bine, toate cele de mai sus sunt un exercițiu retoric. Nu mă simt vinovată, nu mă jenez pentru alegerile mele, ci încerc să argumentez că tocmai această propensiune pentru compromis a „elitelor” românești, această horă (majoritate pozitivă) a impostorilor, despre care am tot scris, a distrus orice criterii valorice sau etice, a coborât ștacheta și a tras în jos clasă politică, educație, justiție, sănătate, diplomație, academie, mass media, cultură, piață de carte, putere de cumpărare, salariu mediu real pe economie, leu, tot! 

Însăși diferența dintre pozitiv și negativ a fost desființată conjunctural și am ajuns să ne scăldăm cu toții, chiar și involuntar, fără speranță de salvare, într-o ciorbă dezgustătoare în care interese de moment generează majorități „pozitive” ce votează pentru alte și alte entități parazitare.