Dragi prieteni, a venit vremea să ștergem hotărât praful de pe cuvântul distopie și să-l introducem grabnic în lexicul activ, întrucât istoria s-a accelerat cât să trăim două, trei astfel de situații în cursul unei singure vieți.
Cred că nici Philip Roth nu și-ar fi imaginat, scriind Complotul împotriva Americii, că realitatea de pe teren va bate de departe povestea înfiorătoare pe care a publicat-o în 2004.
Cât de îndrăzneață să fie imaginația cuiva, pentru a anticipa calul troian portocaliu plasat fix în miezul sistemului democratic american?! Cine să prevadă credibil combinația de fascism ruso-american pusă în lumina reflectoarelor de neo-iluminații tenebroși Thiel, Musk și alte arătări ieșite, parcă, din mintea punk a lui H.R. Giger?
Aici, în marginea imperiilor, trăim această realitate la mâna a doua. Politica autohtonă mimează caricatural modelele iradiante ale centrului. Tenebrele devin cearcăne vineții, fascismul se dizolvă în colb mental, iar nostalgia tip MAGA are gust de paie și grajd. Dar, să nu ne amăgim! Așa rizibil cum este, modelul local are un uriaș potențial de distrugere. Un clovn poate declanșa incendii la fel de eficient ca un revoluționar autentic.
În acest timp al dezechilibrului, vreau să cred că ce scriem și citim nu este doar un refugiu, ci un leac. Accesul la frumusețe nu este doar o metodă de-a ne plasa departe de lumea dezlănțuită, ci chiar posibilitatea vindecării. În apele profunde ale acestei realități tulburi, frumusețea nu e doar o escapadă efemeră, ci un antidot. Între haos și deznădejde, între furia unei lumi care pare să fi uitat sensul compasiunii, cultura rămâne un refugiu periculos de necesar. Poate că avem nevoie mai mult ca oricând de poezie și de artă, nu doar pentru a înfrunta grozăviile, dar și pentru a le submina. În acest secol al furiei și al ușorului acces la manipulare, cuvântul și imaginea pot fi arme nevăzute, dar formidabile.
Privind înapoi, în acele vremuri când distopia era doar o ficțiune, nu aveam decât viziuni abstracte, teorii și filme care ne făceau să râdem nervos. Astăzi, este imposibil să nu vezi umbrele acelea pe străzile noastre. Nu vorbim doar despre apocalipse futuriste sau amintirile unui război global; vorbim despre un război cotidian, mult mai subtil și totodată mai periculos: războiul pentru mințile noastre. Ce este distopia, dacă nu acea distanță între idealurile noastre și realitatea brutală care le macină? Cum putem spera să luptăm împotriva unui sistem care se hrănește din propria noastră apatie?
În mijlocul acestei zăpăceli globale, există o întrebare care, din păcate, rămâne prea des nescrisă: Ce mai înseamnă să fii uman? Există o degradare a umanității în acest vârtej, o pierdere progresivă a sensului în care am avut cândva încredere? Poate că distopia reală este aceea de a ajunge să trăim într-o lume unde ceea ce credeam că ne face umani – empatia, solidaritatea, respectul – este subminat de o neîmpăcare tot mai vizibilă între oameni și între idei. Poate că viitorul nu va fi doar apocaliptic, ci și atroce de banal.
Totuși, chiar în acest vârtej de absurdități, cuvintele noastre pot rămâne o provocare. Dacă nu avem curajul să ne asumăm lupta cu aceste vremuri – să facem față întunericului care ne parazitează – atunci poate că distopia nu va fi o poveste îngrozitoare despre ce se întâmplă într-un alt colț al lumii, ci va fi propria noastră realitate.
