Cincisprezece lei. Atât cheltuiește un român pe cărți într-un an întreg. Ceva mai puțin de-un pachet de țigări. Tentația imediată e legătura directă: nu citesc, votează prost! Simplu și satisfăcător, doar că profund greșit. Germania anilor ’30 citea. Vienezii citeau Mann și au votat exact cum știm cu toții că au votat. Cartea ca antidot la demagogie e o poveste pe care și-o spun oamenii care citesc, ca să se simtă importanți. Numai că nu despre asta e vorba.

Cartea — orice carte serioasă, nu neapărat literatură — te antrenează să stai cu o idee complicată mai mult de treizeci de secunde. Te obișnuiește cu contradicția, cu faptul că un om poate avea dreptate și să fie în același timp mărginit, că o cauză poate fi justă și metodele ei dezastruoase. Te imunizează nu împotriva răului, ci împotriva simplității excesive.

Aventurierul politic vinde exact simplitate excesivă. Ăsta e produsul lui, testat îndelung. Trădătorii sunt de vină. Soluția e la îndemână. Singurul obstacol ești tu, dacă nu strigi destul de tare. Eco enumera pe la mijlocul anilor ’90 semnele fascismului etern, iar unul dintre ele era disprețul față de gândirea critică — formulat brutal: „a gândi e o formă de castrare.” Nu trebuie să citești. Trebuie să simți! Lectura complică și încurcă.

Cineva rezonabil îmi spunea că oamenii nu votează aberant pentru că n-au citit Camus, ci pentru că nu mai pot plăti factura la gaz. De acord! Dar, întrebarea nu e de ce sunt furioși — sunt furioși pe bună dreptate, de cele mai multe ori — ci de ce adeziunea merge automat spre cel care promite soluții imposibile și nu înspre cel care încearcă să explice un mecanism. Răspunsul e că explicarea unui mecanism necesită un aparat minim de urmărire a unui argument. Aparatul acela se formează citind. Cincisprezece lei pe an nu-l formează.

Omul neantrenat când aude „situația e complexă, reforma necesită timp”, aude zgomot. Când aude „totul e din vina masonilor/Soroș/NATO/blugi/banane/”, aude o narațiune. Narațiunile simple bat zgomotul complicat în fiecare alegere, din toate timpurile, pe toate meridianele. Nu e o tragedie românească, e o constantă umană. Diferența o fac societățile care au construit în timp reflexul gândirii critice. Noi cheltuim pe el cincisprezece lei pe an.

Îmi amintesc de obiceiul de-a i se da o carte copilului la botez. Obicei care astăzi nu doar că nu se mai practică, dar abia dacă este amintit la capitolul curiozități. Azi se dă plicul, inteligent și pragmatic, și nimeni nu mai are nostalgia cărții de la botez. Dar undeva, între obiceiul acela ridicol și plicul de azi, s-a pierdut ceva ce n-are un preț clar — credința că să pregătești un om pentru lume înseamnă, între altele, să-i dai ceva de citit.

Cincisprezece lei. Într-o țară unde cărțile costă mai mult decât tutunul și se cumpără mult mai rar, nu e de mirare că aventurierii din politică ne amețesc atât de ușor.