(și) în memoria mamei mele, anti-muza Caliopia (1952-2025)

Iei o mamă, o închizi în Casa Big brother, iei o mamă cu doi copii, mai mici sau mai mari, intri în visul ei existențialist (visul suedez, ca și visul american, există, marcă Ikea!), cu tot cu Ibsen, ceva Bergman, poate și Kierkegaard, nordic și el, așa, ca posibili tați absenți – și te uiți la ea ca un tată-Montgolfier, balon cu aer cald…

O citești, este româncă, mă, se poartă, să vedem dacă este mai româncă decât alți români/ românce, altele decât cele care urlă doar pentru că scrie în fișa postului să se manifeste, nu de durere autentică, este o super-mamă, de ce nu și-a numit cartea femeia zepelin? Anca Chimoiu are ceva de agent 007, precum acea soție din Minciuni nevinovate, și George Moise observa ceva online, scriind despre debutul ei în proză („Anca Chimoiu are acel stil unic și recognoscibil în același timp, al scriitorilor de proză trecuți întâi prin lumea de dincolo a poeziei. Al asasinilor plini de cicatrici, antrenați în secret în trupe speciale de poeți, care mânuiesc proza scurtă ca pe un pumnal mic cu care te pot ucide pe loc, țintind unde nici măcar nu știai că te va durea, sau că vei sângera atât.”, subl. n.), dar acum vorbim despre un volum de debut în poezie absolut remarcabil, „asasina” fredonând în șoaptă „killing me softly”, cum numai o mamă poate… alege, ca în Alegerea Sophiei, să se destăinuie copiilor, cu o… floare atingându-i, poemul „Floarea”, dinspre final de carte, fiind, cumva, exemplar, pentru încărcătura emoțională (vorba cuiva, reacția după ce a văzut Father, Mother, Sister, Brother de Jim Jarmush: nu putem fi părinți perfecți, orice am face!, așa cum nu am fost nici copii perfecți!): „Hei,/ apropie-te puțin,/ vreau să-ți spun un secret/ florile nu trăiesc pentru totdeauna,/ nici măcar cele mai frumoase flori,/ nici lalelele,/ nici margaretele,/ de trandafiri nu mai vorbim./ Vino și mai aproape:/ tot ce e prea frumos/ pentru a fi adevărat/ pur și simplu nu e adevărat,/ nu există adevăr mai crud/ decât secunda în care/ laleaua își deschide cupa,/ margareta desface petalele,/ trandafirul își acoperă spinii,/ atât durează pentru totdeauna/ doar o clipă./ Azi e o altă zi/ în care plec de la ikea/ fără să cumpăr nimic/ fără să înțeleg/ de unde miroase a tei/ în parcarea imensă de beton.// Mulțumesc că m-ai ascultat/ poți pleca acum.”

În femeia zepelin (Casa de Editură Max Blecher, 2025), Anca Chimoiu dezvrăjește lumea, dar numai cum o mamă poate face (în teorie, poate și în practică, deși sunt și mame care au un ciudat instinct matern, sic!; multă tensiune din volum este dată de luciditate, luciditatea acceptării gândului imposibil de părinte care-și aduce copilul într-o lume crudă, unde sfârșitul poate fi oricând, oricum!), aproape steampunk exprimând fragilitatea, dar și forța feminității, atribute ale condiției mamității, ca să comit un barbarism în încă anul plecării în lumină a mamei mele, zepelin și ea, prin părțile esențiale: prima oară când mă gândesc la un zeppelin mă gândesc la acela celebru care se prăbușește în flăcări, pe undeva prin America; apoi la cele din primul război mondial, apoi la cel din romanul lui Adrian G. Romila…

Zepelinul Ancăi Chimoiu poate fi desenat, cu florile mai sus menționate, colorat, desigur, Banksy poate fi chemat să aleagă niște versuri cu tâlc pentru a le reproduce cât mai nonconfomist, prețul poate fi mic pentru un succes efemer, oarecum: „uneori strivesc păsări/ de geamul livingului”, parcă am auzi-o pe Clarice Starling, pardon, Clarice Lispector, auto-ironia selfie-ului în oglindă prinzând, da, maman c’est moi, înainte de a ajunge la „bovarica” (p.73) mă gândisem la anima din Flaubert, dar mi se părea că aș fi exagerat, autoportretul, în general, care rezultă din toate textele, nu era chiar al Emmei, dar toți visăm la eroi și eroine, să fim ca ei?, și rezultă: „Să fiu/ fata cu păr albastru/ breton inegal,/ fata cu păr verde,/ fata cu păr roz,/ buze întredeschise/ privirea în jos,/ fata cu păr gri/ surâs șarmant,/ să/ fiu/ tipesa cu păr mov/ zâmbet perfect/ privire de oțel,/ dama/ din reclama/ la ciorapi adesgo,/ fata din noaptea asta,/ vânzătoarea/ de la casa de marcat,/ florăreasa din colț,/ călcătoreasa/ dintr-o carte de Balzac,/ bovarica/ din romanul aproape omonim,/ Anna Karenina/ din toate femeile,/ amanta irezistibilă,/ gospodina destoinică,/ self made woman/ cu laptop/ și birou mobil,/ să port/ într-o zi/ rochia pe care am luat-o/ de la mini prix/ într-o criză de identitate/ și-am uitat să o duc/ înapoi/ să intru/ și eu/ odată/ în rândul lumii.”

Este un poem care urmează după unul mult mai hotărât, oximoronic vorbind, de Lara Croft deja intrată în rândul lumii, unul zis „Pregătită”, cu o ironie dulce-amară față de rasa încornoraților, dionisiaci sau nu: „Am scos toate săbiile,/ am ascuțit toate cuțitele,/ am ras de pe perete/ colecția de spade,/ mi-am lustruit/ toate bricegele,/ am căptușit cu ele/ toate hainele,/ și geaca de schi,/ și paltonul bleumarin,/ și pelerina albă/ de la nuntă,/ am lăsat în hol/ coarnele de cerb/ în chip de cuier,/ cineva poate/ are nevoie,/ poate,/ poate ea.// Acum poți să revii/ iubire/ în viața mea.”

Dar, probabil, din unele puncte de vedere, coloana vertebrală a cărții este compusă din cele două poeme intitulate „Război și pace”, unde, ca într-un Jebeleanu uitat, hanibalic, finalul este demn de titlu de cronică… optimistă: „Borcanul cu miere pulverizat/ în spațiul devenit imens/ al cămării/ milioane de particule aurii/ contopite în eter cu fire de moloz și praf de pușcă.// baletul fulgilor de nea/ așternându-se peste dărâmături/ lipsite de amintiri și corpuri/lipsite de viață.// Frumusețea seducătoare a acestei lumi./ Frumusețea care n-a mântuit.”

Oscilând între ironie și disperarea omului care înțelege din ce se înalță gardurile din jurul lui, acest volum vine să trântească ușa în nas celui care spune că putea fi mai rău, că e bine, că nu e grav, că nu e loc de dramă. Dă sentințe și pumni în stomac. Debutul poetic al Ancăi va rămâne ca un adevăr pe care îți e jenă să îl verbalizezi, de teama truismului. Trece prin tine, dar nu te omoară, te face mai puternic, cumva te purifică, îți dă o țâră de putere să mergi mai departe, să te arunci în fața… zepelinului care se va prăbuși cândva, inevitabil, dar până atunci s-ar putea spune ceva despre frumusețea înfrângerilor, despre acel tip de frumusețe care aduce catharsisul, scuzați repetiția: am scris cândva un vers sau două care asocia cumva femeia ideală/idealizată cu zepelinul, așa că zborul receptării quasi critice a decurs firesc, în chiar dimineața în care am citit   despre un fotbalist care a căzut de la 70 de metri înălțime…

Da, „ciocnirea” cu volumul Ancăi ar putea fi fatal, re-citirea ar putea duce la cine știe ce revoluție (ori trezire în conștiință, sic!), remake-ul „Eșecului” zicând așa (poeta-mamă): „Dacă mi-ar păsa cu adevărat/ de urșii polari/ n-aș mânca niciodată// cu furculițe de plastic/ nu contează că sunt în oraș/ mereu există o variantă mai bună,/ dacă mi-ar păsa cu adevărat/ de copiii din Siria/ aș picheta zi de zi ambasade/ mi-aș rupe hainele în fața parlamentului/ m-aș da foc în piața publică,/ dar nu/ e îmi văd/ mereu/ de ale mele/ (am facturi de plătit)/ cel mai și cel mai tare/ la sfârșitul zilei/ mă doare/ că nu reușesc/ nicicum/ să fiu/ o mamă/ cumsecade./ Dacă voiam cu adevărat/ mă dădeam de trei ori/ peste cap.”

Iar „Cromozom X, cromozom Y” dă cu tifla oricărei voci (simpliste, simplificatoare ș.a.m.d.) sau oricărui cor…masculin(e), ca să nu mai spunem de măștile mortuare care sunt mai active la români decât chestiunile din The Spirited Away: „O avea ea ceva între picioare/ doar trebuie să facă pipi pe undeva,/ s-a gândit personajul./ (…) // Și totuși nu:/ am un sex incert din ziua în care ți-am spus:/ copile,/ eu sunt modelul tău de bărbat!/ Atunci/ un penis falnic/ mi-a ieșit din piept/ mi-a găurit cămașa/ iar vocea de bariton/ era chiar a mea.// În trupul tău au fost niște soldați,/ a spus doctorul,/ s-au otrăvit fântâni/ s-au pârjolit niște case/ acum refacem ce-a mai rămas în picioare./ (am uitat să-l întreb ale cui picioare.) (…)

La urma urmelor, pentru cei poate mai nedumeriți, este vorba de o îndrăzneață căutare a firescului care, cine știe, poate va salva mai mult și mai bine lumea (decât frumusețea… aceea!), „cea mai bună dintre lumile” în care se mai numără lacrimile femeilor sau ale mamelor: „Nu există gravitație în/ no man’s land/ există doar nevoia/ de a rămâne/ cu picioarele înfipte/ în țărână când lumea/ se răstoarnă cu susul în jos/ de parcă ai fi pe pământ/ așezi capul pe nori/ (căpițe de fân?)/ atingi stele cu mâna/ fără să te arzi/ fără să te doboare lumina/ și-n tot timpul ăsta/ barza își acoperă puii cu ariple/ masculul planează/ deasupra cuibului/ te dai iar și iar/ peste cap să-nțelegi/ cum de le iese totul/ atât de firesc.”

Din care se înțelege până la urmă că totuși se mai dă lumea peste cap și… mâine va mai fi o zi, dacă tot se bate apropo și la filmul Pe aripile vântului (fulgerele luminează cerul/ Pe aripile vântului/ filmul nu cartea/ rulează la mine în curte/ deschid sertar după sertar/ caut iarbă/ în camera fiului adolescent/ găsesc/ piese de lego/ multe cutii cu piese/ de lego/ noaptea în care fumez/ chiștoace/ culese din gunoi”, iar poemele ar putea fi niște păsări, dacă tot există un poem „bird watching”, totuși, „mamele sunt ființe perfecte”, Mamma mia, Santa Mariaaa…