Revista Tomis

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp

Visează roboții poeți electrici?

Cred că Alessandro Baricco ar putea scrie un roman cu Bogdan-Alexandru Petcu personaj (BAP, mai jos!). Alt personaj este… chiar cartea sa de debut, transcender (Charmides, 2022). Și nu numai pentru că, la p. 28, „Cineva în cameră citește Novecento,/ iar viața curge lină/ ca întotdeauna./ Și nimic n-are sens pentru nimeni.” Este finalul poemului „Chipsuri coreene dulci-picante”, dintr-o carte reprezentativă pentru satul global în care trăim, oarecum devastat de revoluția digitală (care a și născut fără chinuri Satul), acum tensionat de eternul Război Mondial upgradat cu conflictele din Ucraina și Gaza, expresii ale tectonicii geopolitice.

Probabil una dintre cele mai bune cărți de debut din ultimii ani, multi-dimensională, de o complexitate (deja… post umană, deși… „Nu suntem încă oameni”, după cum se intitulează ultimul text al volumului; și oare cine mai visează la un viitor de… umanitate?) aparte, conexiunile cu Baricco fiind întărite de cea mai nouă carte a italianului, tradusă la noi, The Game. Jocul civilizației digitale și de finalul micii prezentări biografice a lui Petcu („După job, joacă League of Legends.”) Un debut, așadar, legendar.

Divagând puțin, dacă încercăm doar să schițăm fenomenologia contemporaneității ludice sau nu, și poate înțelegând mai bine ce este cu specialitatea culinară coreeană mai sus amintită, putem cita de pe Wikipedia: „În 2013, League Of Legends era cel mai popular sport electronic din Coreea de Sud. De pe 11 iulie 2013, Serviciul de Imigrări ale Statelor Unite ale Americii recunoaște jucătorii profesioniști de League of Legends ca sportivi, drept urmare documentele pentru obținerea vizei au fost simplificate pentru ei. Aceste schimbări le permit jucătorilor profesioniști de League of Legends să locuiască în Statele Unite ale Americii până la 5 ani.”

Cu siguranță, Poezia nu mai este ceva simplu, dar tot de la… suflet pleacă, motto-urile cărții cuprinzând un citat din aristotelicul Despre suflet. Pentru BAP, „timpurile istorice” sunt tratate… oriental sau ca la Porțile Orientului ori ca într-un Muzeu: „de la ultima glaciațiune”, trecând prin oase vechi de 12 mii de ani, incursiuni ale hitiților prin Egiptul piramidelor ș.a.m.d.: „Ascult Death in Rome și mă gândesc la Nero”, p, 25; „Inima lui caută lipsa de constanță/ și florile de cireș./ Acolo e iadul. Acolo sunt oamenii./ Acolo e Saigawara,/ cel mai apropiat oraș.//(…) Nu ar fi supraviețuit/ în perioada Edo ca om (…)/ Poate dacă ar fi fost un shogun/ puternici și rău, dar fără ură./ Cu o katana și multă intuiție…”, p. 23-24)

Sau poate ca într-un joc video, online sau nu. Aproape ca într-o lucrare științifică… anti-științifică (sau altfel): „…Viața mea e o referință/ la conceptul de viață.// Am câteva zeci de ani. În capul meu/ nu-s explozii de artificii/ sau inteligență./ Sunt o maimuță bilobită și țin un Alcatel…”

Simplificând, cartea ar fi un joc între Imaginație și Inteligență (totuși!), deși poetul pare să se joace și cu o auto-ironică lipsă de auto-respect sau respect de sine: „Eu sunt cel care poartă limita/ acolo unde îl duce imaginația, iar imaginația mea/ nu duce nicăieri. Nu pot să văd nici măcar fețele/ fanteziilor mele sexuale.// Eu sunt cel care duce limita acolo unde există deja.// Cam atât pot să spun despre mine.” (p. 8)

Liniile de forță energetică ale textului (și de tensiune) sunt date de cel puțin trei fronturi: 1. Umanul raportat la non-uman, inuman, post-uman, antiuman; 2. individ versus societate (asta se observă probabil cel mai bine în „Toți ceilalți”, p. 37: „Am făcut salată de boeuf ca și cum aș fi scris poezie/ și știu că, în teorie și la nivelul experiențelor,/ acest «ca și cum» cântărește destul.// Am fiert legumele și carnea și/ mi-am rulat o țigară./ Am pus toată carnea mea de porc/ acolo. Toți cartofii. Toată mazărea./ Tot ce rămăsese din salariul meu/ după ce plătisem chiria.// Am tăiat totul mărunt./ Știu că trebuie să se vadă că/ ai muncit mult. Pe text/ sau pe salată.// Am pierdut multe ore din viață și/ am rulat destule țigări./ m făcut totul aproape singur./ Iubita mea a venit să guste/ la final.// Am mai pus sare și am ornat-o./ Măsline, albuș de ou fiert și/ extrem de puțină maioneză.// Două platouri. Unul mai mare – minimalist./ Unul mai mic – având tentă socială./ Aproape un manifest./ Am băut bere și m-am îmbătat/ așteptând prietenii să vină. Să-și dea cu părerea.// Nu sunt fericit./ Totul a fost pentru ceilalți.”

Dincolo de „blasfemia” cu făcutul salatei de beouf cu carne din fratele-porc al lui Noica, este un quasi-manifest care ar putea rămâne în istorie, (re)deschizând problema fericirii poetului, a sensului existenței sale (la pachet cu scrierile). Și problema cuantică a infernului din ceilalți!

Și 3: Virtual/ Real. Iată cum începe „Realități netede, neporoase” (unde apare alt joc, cu lumea Shinobi, de fapt, un „personaj„ de acolo, Jashin-sama): „Am ajuns duminică, la amaiză. pe tren/ un fost angajat CFR îmi povestește/ de armele futuriste din Mahabharata și/ ciocanul lui Thor. Extratereștrii antici,/ neintervenționiști până acum,/ au trimis mesaje subtile omenirii, dar/ omul din zilele noastre nu vrea,/ nu poa’ să-nțeleagă.// prins ,/ cu ochii în ecranul mare și neted, nu mai citește.” (p. 51)

Cum bine zice Radu Andriescu pe coperta 4, volumul lui BAP e ca Mjolnir, ciocanul lui Thor. „Te zăpăcește, dacă te aștepți la vreun anestezic poetic, un text pe care-l știi deja și te liniștește. transcender te provoacă…”. Desigur, trebuie să păstrăm proporțiile. Poate cartea este mai degrabă, decât Mjolnir, roboțelul „Opportunity”, care apare în poemul „Asteroidul Dawkins” (de unde intuim că este vorba și despre „frumusețea lumii”, care nici nu va salva, nici nu va salva ceea ce mai este de salvat din oameni, ca să nu mai spunem ceva și despre (frumusețea lui) Dumnezeu, probabil aproape înstrăinat de propria muțenie în fața (re)constatării ororilor omenești!): „Rămân aici.// Marginal.// Într-un apartament cu două pisici negre/ cărora le citesc tot felul de chestii./ le spun că iubirea dintre doi parameci/ nu ajunge niciodată la sex. Aproape pricep./ Sper că primesc și ele măcar o parte/ din frumusețea lumii.// Sper că cei doi bărbați și cele două femei/ care vor păși pe Marte în 2033/ știu cel puțin un text de Ovidiu./ Să nu se plictisească,/ să adreseze salutul întregii omeniri/ deșertului roșu și infinit.// Poate o să-l caute pe Opportunity./ Roboțelul deștept, dar singur, care se lupta/ cu furtunile de nisip de pe Marte.// A călătorit aproape 45 de kilometri prin praf,/ a primit recunoștința oamenilor și/ multă căldură de la Soare./ Nu știu care era visul lui./ Poate voia să vadă asteroidul Dawkins./ În orice caz, Ella plânge./ Și nu o poate minți nimeni./ Nu există reciclare/ umană.// Empatia funcționează și așa.” (p. 72)

Ar mai fi cazul să vorbim despre psihogenealogie (și despre psihogeneza… în robotică), despre tensiunile dintre inteligența (lirică) și imaginație, ca să închidem cercul, dând și platonicului ceea ce (îi) este aristotelic!) – cert este că aproape sigur BAP nu este (chiar) robot (care va să zică, nene Iancule, chiar inteligență artificială!), convingându-ne (aproape) în final că Don Quijote a scris Cervantes, după ce l-a visat copios (cum Socrate pe Platon): „Când vine în patria-mamă,/ face o primă vizită librăriei să verifice/ dacă literatura și-a împlinit cincinalul./ Își spune că doar fenicienii au imaginație/ și trage din votcă/ până ajunge să se simtă complet singur.// Dă sfaturi prin burguri:/ Să vă feriți de veverițele cenușii, de gândacii roșii, de/ mexicanii care v-o dau în goarnă în Times Square.// Plebea e de părere că spurcă tineretul. El știe/ de Socrate, Quijote și de alții care au trăit cu mult/ înaintea lui. (…)” (p. 27)

Alpha… „non-alpha” (așa se numește un text, p. 66), poetul va avea mereu tribul său de oameni singuri, păstorind Singurătatea Zeului: „Frumusețea lumii/ nu ajunge la mine. Se oprește în blana pisicilor și aș putea crede că sunt fericit. dar nu știu suficient despre mine…” (p. 67). Sau: „Îmi dau seama că probabil e ușor să fiu o ființă morală/ dacă sunt jucător, dacă pariez pe momentul,/ pe fenomenul care mă spală pe mâini.// Probabil sunt manipulat de concepte/ (ca Obito care chiar o iubea pe Rin). Ochii mei/ văd mult mai puțin decât ochii altora./ Kakashi-senpai, copy-ninja, un descender,/ un organ mort, un lup non-alpha/ în pădurea norvegiană – ăsta sunt eu.” (p. 66)

Avem un nou-născut-poezie! Să ne bucurăm, să urlăm la lună! Haita metaforică (se) poate să ia urma Realității! Barbarii pot veni! Altfel spus, Haruki Murakami ar putea avea un prieten cu care să plece în căutarea oii fantastice!

CITEȘTE ȘI

Being (Bang) Andriescu

În lumea literară românească, Radu Andriescu ar fi precum girafele în flăcări ale lui Salvador Dali. Versul doi din poemul său, „Experiment”, se prea poate să fi trimis inconștientul către Dali: „Mergem undeva să vedem girafe, promit.”! Deși mai este un gât fragil de girafă și în „Puls”, unde Andriescu scrie despre „iluzia libertății de a vorbi,/ de-a pune geamanduri/ între posibilități”…

Citește mai mult »

Dao și țărână

După Omul din eprubetă (2020), „romanul total”, după cum îl considera Adrian Alui Gheorghe, apoi o carte de studii, articole și eseuri, în care perspectivele și interpretările sunt la fel de îndreptățit… holistice (De la Caragiale la Urmuz sau realitatea în formă de conservă, 2021), era necesar ca poetul Nichita Danilov să ajungă, să se reîntoarcă la Dumnezeu,

Citește mai mult »
Mai multe texte
RUBRICI: