Revista Tomis

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp

Being (Bang) Andriescu

În lumea literară românească, Radu Andriescu ar fi precum girafele în flăcări ale lui Salvador Dali. Versul doi din poemul său, „Experiment”, se prea poate să fi trimis inconștientul către Dali: „Mergem undeva să vedem girafe, promit.”! Deși mai este un gât fragil de girafă și în „Puls”, unde Andriescu scrie despre „iluzia libertății de a vorbi,/ de-a pune geamanduri/ între posibilități”…

Desigur, țăranul român ar spune în continuare că așa ceva nu există, din singurătatea lui de proporții „mitoritice”, având granițe precum între Corei, între ea, singurătatea, și „singurătatea de proporții industriale” cu care se deschide Fire lungi de wolfram (Casa de Editură Max Blecher, 2022), într-un „remix Joseph Conrad”: „Zgomotele acelea/ pornite dintr-o singurătate/ de proporții industriale,/ din care aflam lucruri/ pe care nu le bănuisem,/ mă fascinau/ și se multiplicau/ ca un ecou irezistibil pentru că,/ pe dinăuntru,/ eram gol.” Golul acesta să fie de pe urma supraviețuirii unui autodafé în care judecătorul și condamnatul să fie același, după Marșul cel lung… marș existențialist, către „Nordul lucrurilor”, poemul care începe „Postumele” (sic!), partea a treia a cărții? Din care desprindem un (auto)portret joycean, pe ici, pe colo, într-un joc al oglinzilor aproximative („bărbat la fel de gras, de bătrân și de nesigur … Primul reflex a fost să-mi declin identitatea./ Dați-mi voie să mă prezint,/ sunt Radu Andriescu, alcoolic și dipsoman.”; și nu trimitem acum către antologia de autor Oglinda la zi!), omul nostru simțindu-se bine întru literatura cuantică (nici undă, nici particulă, nici proză, dar… mai ales poezie – nu este ceva nou: și Bogdan Crețu observa latura romanescă a unora dintre scrierile lui Andriescu, și Cosmin Ciotloș când scria despre Jedi de provincie, și Paul Mihalache în „Observator  cultural”), la urma urmelor Textul (și viața… literară) aflându-se la frontiera dintre lumea clasică, newtoniană și termodinamică și „strania lume cuantică, de ale cărei trucuri magice au ajuns să profite organismele vii în evoluția lor întinsă pe miliarde de ani”, după cum aflăm dintr-o carte de popularizare, Viața la limită. Maturizarea biologiei cuantice.

Poemele, aceste „organisme vii”, trebuie să fie „atente” la orice, sub îndrumarea Maestrului, de la hypertext, trecând prin „contracte de leasing”, până la cele mai noi, vorba vine, „apariții”, precum în „Chagall în piața Păcurari”. Poemele sunt fulgere, energii pure:

„…viitorul e plin de foc și fulgere./ Mai știu că vor fi nopți de magie și dragoste.// Nu pot defini magia sau dragostea,/ nu știu dacă poți face dragoste cu fulgerele,/ care sunt pline de energie și posibilități/ și mă lasă paf acum, pe furtună./ (…) Spre miezul nopții/ furtuna mai are ceva forță./ Sunete spectaculoase,/ care-mi dau viață.”

Sunt, mai sus, fragmente din „Magie și dragoste”, poem care-ți poate aduce aminte de ceea ce au realizat coregraful Damien Jalet și sculptorul Kohei Nawa (pentru cine îl caută, veți vedea cum „cristalizează” el, așa cum și Andriescu își cristalizează cuvintele și relațiile dintre ele, cu tot cu energii) pentru spectacolul „Planet [wanderer]”, dar aici ar fi evident despre dansul dintre Om și Poezie (în balet, accentul era pus pe trupuri; aici, mintea și conștiința!), despre cum Poezia îl transformă pe om, de ce nu și cu o imagine de… Netflix, ca în poemul „Ultimul raton uriaș”: „Am sute de oase-n corp,/ mă gândesc în drum spre market/ cu o durere la cap de-o tonă.// Mă voi întoarce cu pachete de radicali liberi/ și euri, cola, ceva tărie/ și ultimul raton uriaș, de pus sub brad./ Ce morcovi, ce umbră a nesiguranței!/ Conservele se țin după mine ca puricii,/ sunt magnetik, sunt karismatik!// Ar trebui să mă grăbesc,/ să iau țigări, să urc pe scurtătură,/ prin expoziția de artilerie veche./ Atunci ce mai caut la raionul de cărnuri?/ Ce anatemă arunc peste standul de fructe și legume?/ pe cine aștept la brânzeturi?// Mă uit la rafturi/ și am în minte imaginea asta de Netflix:/ un supermarket infestat de gesturi neterminate,/ sub un cer cu neguri fără sfârșit.”

Zeița vreunei Blazări îl inspiră să scrie sub tensiunea Vieții și aparenței Vieții (sunetele îi dau viață mai sus, în „M-am lăsat de poezie ca de cancer”, se încheie cu „Sunt atâtea de discutat, când pari viu.”), gesturile chiar contează…

Cu firele de wolfram încă intacte, deși „instalația” sa funcționează la temperaturi (foarte) mari, Radu Andriescu continuă construcția sa de mistică a ne-misticii poeziei, urmărind ca totul să devină „simplu și clar” („Încă trebuie să aflu/ care e raportul dintre vârstă și curaj./ de ce tinerii se-aruncă-n luptă,/ ca și cum ar fi nemuritori.”), se întreabă „dacă există o zi perfectă și cum ar fi/ dacă ar fi să o trăiesc”, probabil misiunea poetului fiind să o descopere, adică să o trăiască și apoi să caute poemul care să-i păstreze memoria, sintagma introdusă de „ceea ce ne ține loc de suflet” având o anume importanță, deoarece presupune mai multe poeme, faptul că sufletele ni le putem pierde sau rătăci, că, totuși, ceva, poate chiar Poezia ni le poate înlocui, ca un fel de transplant, unde Dorința și Iubirea vor fi precum într-un alt dialog al lui Platon, armăsari sau iepe de foc, „În triunghiul acela” găsindu-se și versul care dă titlul părții I a volumului („Dintre bulinele bluzei tale”, partea a doua fiind „Testimoniale”, cu destule „mirodenii”).

Apropo de Poezie, găsim o definiție interesantă de la prima pagină („nevoia unei expansiuni imaginate,/ când realitatea rămâne pe loc.”), deși aici șocul salingerian s-ar putea să fie bucuria unei grindine care strică grădina tatălui (ca să nu mai spunem de ochii scoși la păpușile sorei), nici capturile de ecran din „Mai puțin de-o jumătate de secundă”, „desprinderile” „de toate/ până nu mai rămâne absolut nimic în jur care să vibreze”, ar fi estacade (de înțeles) rezonabile pentru ceea ce scria și Radu Vancu în recenta Kaddish.

În „Mirodenii la borcan”, poetul se mărturisește: „Construiam universuri la borcan (…) aproape divin./ Aveam o colecție de universuri pline de paingi de grădină… Eram Dumnezeul lor… am mers la școală să aflu fleacuri/ pe care un Dumnezeu adevărat/ n-ar fi avut nevoie să le mai afle.”

Despre importanța wolframului se știe ce se știe („Datorită punctului de fuziune ridicat (peste 3000 °C) este întrebuințat pentru construirea filamentelor de la lămpile cu incandescență, filamentele tuburilor electronice, anozii tuburilor radiogene și a tuburilor electronice de putere mare.), ca să ne gândim iar la „instrumente de captare a luminii și frumuseții”, dacă frumusețea este grea, cealaltă denumire a wolframului vine din suedeză, unde înseamnă „piatră grea” – tung sten, continuând jocurile de cuvinte, pe frumusețe se clădește eternitatea, ca un turn Babel (sau al lui Metraton, ca în poemul de la pag. 20), unde se pot juca un „dumnezeu cu ochii plini de sânge”, super-îngerul scrib din Tora, se poate scrie „balada unei stele mici”, se poate studia „erotica metalelor” (ca în „rezistența materialelor”, poemul unde încălzește un „radiator cu fire lungi de wolfram”) ori cum poți (re)deveni transparent (ca în „Șuberek”).

Bref, Radu Andriescu poate fi prezentat și ca apostolul apocalipselor care vin „mai târziu”, „apocalipsa drosofilelor”, dar și al celor care pentru prieteni au venit prea devreme, cum este cazul poemului „Leucemie colectivă”, unde implicarea sa socială în marele sat al planetei este evidentă, onorându-l pe Liu Xiaobo, din opera căruia alege moto-ul textului: „Înainte de a intra-n mormânt/ nu uita să-mi scrii cu cenușă,/ nu uita să-mi lași adresa ta subterană.”, omagiind-o și pe Liu Xia, soția dizidentului chinez!

Un apocaliptic sarcastic-ironic, care poate scrie și o odă președintelui Xi. Simbolul unui anumit tip de om, care se poate prinde cam greu, de pe meterezele puterii absolute, că nu este decât „contaminare cosmică,/ mai mult nu sunt oricum nici eu ori restul lumii,/ contaminare cosmică/ și multă frumusețe, industrie și tehnologie,/ din munți până la ocean.”

„Visarea” din „Leucemie colectivă” ne poate îndemna să credem că Poezia poate fi și cheia de acces în universuri paralele, să fie parte din bulinele care ne-ar ajuta să reparăm universuri în care viețile oamenilor contează prea puțin, angajamentul lui Radu Andriescu fiind clar (deși nu este simplu să fii… și eco, ca în „Ca pe vremuri” sau „Mirodenii și praf saharian”, „Orez” sau „Utilaje grele”: „Cred că sunt un tată responsabil/ și un scriitor pro-activ./ Mă mișc foarte puțin din fața ecranelor,/ nu schimb cu mult entropia lumii.”) și în poeme precum „Litere mici de tot” (unde apar Chinua Achebe și Ngugi wa Thiong’o), „Vietnam la Pod Metalurgie” (unde este citat Yusef Komunyakaa) sau „Atac de panică la Burdujeni”: „În spatele casei, termocentrala dezafectată./ Un minirai părăsit./ Văd prin geamul ușii doi copii nemișcați./ Aduc cuțitul de vânătoare, toporișca finlandeză./ Lipesc lamele de sticlă opacă,/ scot zgomote sinistre./ Din pădurea de bachelită aud un descântec./ Vocea femeii repetă cuvinte/ pe care nu le-nțeleg./ Vremea poemului înalt, amețitor, a trecut,/ pare că zice./ Gândul negru și sârma ghimpată/ vor ține minte doar aceste elegii/ și o singurătate feroce,/ mai zice./ Stele și dulăi,/ un pat rece ca moartea./ De pe marginea patului, îmbrăcat și mascat,/ mă uit la rama cu fotografii de familie./ Arde pădurea,/ ardea cu tot cu Dumnezeu/ și cred că ard și eu.”

Ceea ce era de demonstrat: înrudirea lirică dintre poet și păsările Phoenix, credința că timpul nu se oprește (via „remix Follian / Machado). „Vocea” este a Marianei Marin: Totuși, este fir de wolfram în lume!

CITEȘTE ȘI

Visează roboții poeți electrici?

Cred că Alessandro Baricco ar putea scrie un roman cu Bogdan-Alexandru Petcu personaj (BAP, mai jos!). Alt personaj este… chiar cartea sa de debut, transcender (Charmides, 2022). Și nu numai pentru că, la p. 28, „Cineva în cameră citește Novecento,/ iar viața curge lină/ ca întotdeauna./ Și nimic n-are sens pentru nimeni.” Este finalul poemului „Chipsuri coreene dulci-picante”,

Citește mai mult »

Dao și țărână

După Omul din eprubetă (2020), „romanul total”, după cum îl considera Adrian Alui Gheorghe, apoi o carte de studii, articole și eseuri, în care perspectivele și interpretările sunt la fel de îndreptățit… holistice (De la Caragiale la Urmuz sau realitatea în formă de conservă, 2021), era necesar ca poetul Nichita Danilov să ajungă, să se reîntoarcă la Dumnezeu,

Citește mai mult »
Mai multe texte
RUBRICI: