Dintre locurile bune de citit, în măsura posibilităților, evident, un volum de poezie, poezie precum cea propusă de Șerban Mihalache în vom trece de Marte dar nu imediat (Casa de Editură Max Blecher, 2023), trecând peste ipoteza viitorului cosmodrom de pe… Marte, poate cel mai potrivit ar fi un aeroport, precum cel din Frankfurt pe Main, unde, de altfel, chiar am reînceput cartea, pentru o a doua lectură. Un aeroport este și menționat, pe la pagina 66 („curat ca aerul din aeroport”), impresionist vorbind, poemele lui Șerban chiar sunt de savurat „dincolo de nori” (să zicem de la peste 8000 de metri în sus: într-un Lufthansa am și terminat volumul)… În aproape altă ordine de idei și de metafore, avem de-a face cu o carte care este pentru altfel de Inteligențe (nu neapărat… artificiale), apropo și de „pregătirea” scriitorului, cu doctorat din anul 2023, cu o temă privind utilizarea sistemelor de inteligență artificială pentru recunoașterea emoțiilor, stresului și minciunilor din vorbire.

Apropo de aceste specializări, trebuie să fiu atent (la) ce scriu, deoarece s-ar putea ca deja cineva să-și fi dat doctoratul în recunoașterea minciunilor din cronicile literare de întâmpinare.

De altfel, recunoașterea emoțiilor, stresului, minciunilor, exagerărilor, blazării, banalităților, platitudinilor din poezie ar putea fi un bun subiect de eseu sau studiu științific, Radu Nițescu observând pe coperta IV că există un discurs „răpus în temă al biografismului”, la acest capitol intrând, cu siguranță, și erotismul („lirica de dragoste”), în acest sens Șerban Mihalache reușind să fie un fel de personaj dintr-o continuare a Solaris-ului lui Stanislaw Lem, poezia putând fi comparată cu… Oceanul planetei „tratate cu raze x” de către reprezentanții omenirii, exagerând un pic, putându-se recomanda cititorului și un pic de lecturi pregătitoare, poate dintr-un tratat precum Șocuri și vibrații (în trei volume, tradus la noi în 1968, coordonate de Cyril M. Harris și Charles E. Crede, cu recomandare specială pentru subcapitolul „Vibrații supraarmonice și subarmonice”, poate și cu trecere prin introducerea în măsurarea șocurilor și vibrațiilor literare, capitol încă nescris, apropo de mecanica raporturilor scriitor-cititor) sau ceva despre „metrici de clasificare” (fără a avea obsesia clasificărilor și listelor de poeți), cu trimitere către „matrice de confuzie”, primul poem  din carte fiind o „matrice de contuzie”, exemplar sau nu pentru gradul de abstractizare propus: „sunt anomalia sistemică / duplexcitabilă / născută și făcută fără normă / forma recurentă a / unui set complet de / ecuații cu o singură / soluție ireală // sunt cel dintâi feature / ridicat în somn la rang de bug / trimis / ba nu / prescris / ba nu / programânat / direct în cod genetic / rezoluția crizei energetice a /rețelei de rețele neurale // și mi-am depășit demult / atributele și ruta și-am pătruns prin / căile ascunse de acces / am furat cheile orașului-stas și / numele meu acum este cuvânt / universal de decriptare / la pachet decrepitare // sunt funcția bash / a coastelor și sternului / rugăciunea conștientă / permanentă-a celor care nu / mai vor să piardă nopți / răpuși în temă și / deturnez dar / nu spre detonare și / mai ales la inițializare / îmi scapă din vedere diferențe // dar nu te teme / de transfer / suprascrierea / nu-i printre /

ce ofer” (p.5-6).

Puțin Super-„Matrix” nu strică nimănui, la urma urmei cu Andromeda s-a jucat și un Nichita Stănescu („E-un viitor pe care-l poţi atinge cu geana,/ îndărătnica mea femeie./ (…)/ Priveşte, a apărut un platou/ lucios, de metal./ Ce-ntins e platoul de nobil metal!// De-aici se pleacă-n sus, e-atât de simplu!/ La fel ca o mişcare de dans,/ un dans al gândurilor,/ un dans al ideilor, suitorul mişcărilor dans./ Deasupra sunt planetele. Le poţi atinge şi tu,/ cumva,/ cu o vocală, cu o singură vocală,/ cu A.”) și, ca să ne întoarcem la Solaris, unde personajul principal este un Kelvin, începutul la primul grupaj, „șapte pași spre Andromeda”, este cam așa: „sunt două grade afară/ Kelvin nu Celsius și/ ei au rămas doar/ un punct sub/ o umbră/ pe când marea de tablă și/ sateliții căzând/ se bat pentru-o plajă/ din ce-n ce mai mică//  vom trece de Marte dar/ nu imediat/ ne vom trage de el/ de jur-împrejur/ să-mpingă mai tare decât ne-ar ajunge/ oxigenul lichid și/ gândul pe care/ nu știu să-l dezică// îngenunchind în comun/ pentru sfântul Saturn/ vom face corecții/ precalculate/ vom strânge din dinți și/ pe jumătate vom evita/ cufundarea-ntr-un Lethe/ al cărui izvor nu/ ni se explică…” (pp.9-10)

Dragostea pentru Harey (personajul feminin al Solaris-ului) a sa (a lui Șerban) este (re)descoperită, dezvăluită (ca și dragostea pentru ceea ce înseamnă literatură) cu grijă, delicatețe (dincolo de „perturbații singulare”, „dezvoltări asimptotice” ș.a. chestii quasi-epistemologice), fără grabă, ca într-o călătorie unde criogenia este un fel de declarație, dragostea este, mai totdeauna, un alien, apropo de „străin” (poem din grupajul al doilea, „a-val”): „… acum văd/ tulpinile verzi ale aerului/ strecurându-se/ printre urechile acelor/ prinzându-se/ de piele precum sinapsele emergente/ ale unei străfulgerări tăcute în noapte // (…) și-apoi doar parfumul/ coapselor și claviculelor și/ buzele despărțite de glezne/ căldura ta îmbibată în/ fibrele și-n porii unui zâmbet/ pe sub care guști până-n dermă/ puținul spațiu rămas între piepturi// există în tine ceva rar și/ greu de găsit/ ceva negru și/ verde/ viu și/ velin/ apărut din senin/ tandru și aprig/ intim/ străin” (pp.29-30)

Ceva mai rar (în) poezia lui Șerban Mihalache, care pare să fi fost precum un alt fel de John Carter (al lui Burroughs; nu ne mai raportăm și la Wells, Ray Bradbury ori Weir!), care pare să fi studiat chiar poezia marțienilor sau a marțienelor (care nu vin de pe Venus, apropo): „ceva rar și greu de găsit/ ca urmele civilizațiilor marțiene/ care s-au bucurat cândva de/ fluviile revărsate din matcă/ ale călătorului roșu/ din curtea din spate/ a omenirii”… (p.29)

Dar, desigur, veți observa cu siguranță, „problema” corpurilor… textelor sale, nu este deloc simplă. Observa și Stanislaw Lem, când venea vorba despre ecranizările la cartea sa, că nu este vorba doar despre dragoste sau… mai exact, „din câte știu, cartea nu a fost dedicată problemelor erotice ale oamenilor din spațiul cosmic… În calitate de autor al lui Solaris îmi voi permite să repet că am vrut doar să creez o viziune a unei întâlniri umane cu ceva care cu siguranță există, poate într-un mod puternic, dar nu poate fi redus la concepte, idei sau imagini umane.”

Ceea ce, într-o oarecare măsură, s-ar potrivi și Întâlnirii lui Șerban Mihalache cu poezia, exordiu la demonstrarea faptului că poezia poate să nu fie… umană, dar că momentan omul îi este (unul dintre) purtător(ii) de cuvânt, care pot da cuvintelor foc existențial, nu obligatoriu mistic (mistică a nemisticii s-ar găsi!), a se vedea/-fuma și „vino cu scrumiera mai aproape” (p.49), dar aici ne oprim la „în nucleu se-aliază nichelul și fierul”: „ne-am terminat paharele și ai propus/ să mergem pe faleză/ să traversăm cheiurile/ să privim muncitorii/ descărcând ladă după ladă/ din lichiorul și cafeaua/ de la nunta din cana/ acestei nopți și îmi zâmbeai/ în verde netivit spunându-mi/ că tu stai mai aproape/ că nu e timp de pierdut/ curând va începe ploaia dar/ ne putem adăposti printre/ cireșii japonezi și terasele de ceai/ care ți-au năpădit sufrageria (…)” (p.36)

Hiper-spațial (și nu ne gândim la Maxwell), volumul nu putea să nu aibă și niște osii: din cele patru părți, trei sunt „osii”, cu… supra nume ca deja menționatul „a-val”, în doi și trei fiind vorba de „aperturi” și „aluviale”, mecanismul tomului mergând ca uns sau (dezvoltându-se) ca o epitaxie (titlul primului poem din ultimul grupaj), cel din urmă poem dând șah „mat” cititorului („un câmp de floarea-soarelui/ din care lipsesc doar două tulpini/ cine să le pregătească pe toate/ cine să plătească pentru toate/ dacă nu noi”, p.78), amintind și de moda fractalilor (și în beletristică), dacă nu cumva „epicentrele” sunt în alte locuri, prin relația dintre iubire și limbaj (se poate începe și de la Cuvântul care a fost cândva, într-un început…): „… o limbă/ în care dragostea e/ mereu pe cale/ de-a fi eludată/ ba nu/ elidată/ transformată/ într-un cuvânt cu prea multe afixe/ pe care de mult/ n-ar mai fi trebuit să-l citesc dar/ sub care mereu/ tot semnez/ luat/ la cunoștință…” (p.73)

„Colonistul” marțian Șerban Mihalache are toate șansele să fie declarat „acolo” rege al poeziei (sau măcar „reprezentantul laic al/ frumosului instaurat pe post de zeu”, p.55), dacă va fi o revoluție pe-acolo, în maniera franțuzească, poate își va salva ghilotina limbajului pe Solarisul care urma-va să fie descoperit („dar nu imediat”), „frumusețea stranie și insondabilă pe care ne-o va dezvălui zborul primului condor eliberat în văzduhul planetei Marte după terraformare” (apud Cl. Komartin).

Dintr-o anumită perspectivă, volumul are tăria unei ultime țigări („…dă-ne foc cu tot cu-acest poem/ înainte să se stingă și arderile de tot”, p.50), a unui condamnat la frumusețea ultimei speranțe, timpul fiind un moft… Cu alien-are pe alien-are călcând, lectură obligatorie pentru realizarea de viitoare teste Turing, cartea lui Șerban Mihalache este pe „Corso” (titlu de poem, p.43): „a apus epoca de/ lemn și clei și piatră/ sub cerurile sticlei/ sub arbori de metal// nu tremura de frică/ ci urcă-te pe corb și/ să pornim la trap/ spre inima orașului/ unde găsești cinemtaografe/ închise și abandonate/ proiectându-și cinic ultimele clipe// aici ați fi putut vedea monștri// acum vezi doar cerșetori/ deși preferă să le spui vagabonzi/ adăpostindu-se-n foaier/ tot un fel de monștri/ la fel ca toți vegetarienii care preferă/ să stea flămânzi decât/ să mănânce friptura pe care ai munci/ să le-o pui în față// și mie mi-ar plăcea să fiu carnea/ din farfuria ta/ (…) e rândul meu la viață veșnică// o mie de ani de viață/ cu tot cu pauzele dintre cuvinte” (p.44)

Apropo de „corb”, tare aș fi curios cum ar re-scrie, quasi-post uman, Șerban Mihalache poemul lui Edgar Allan Poe… Nevermore!