Revista Tomis

După Omul din eprubetă (2020), „romanul total”, după cum îl considera Adrian Alui Gheorghe, apoi o carte de studii, articole și eseuri, în care perspectivele și interpretările sunt la fel de îndreptățit… holistice (De la Caragiale la Urmuz sau realitatea în formă de conservă, 2021), era necesar ca poetul Nichita Danilov să ajungă, să se reîntoarcă la Dumnezeu, cheia de lectură putând fi o abordare din unghiul divino-umanității, dar tratată cu o dezinvoltură oarecum de înțeles pentru cei care îl cunosc pe scriitor.

Practicând teofilia cu succes, nu numai privat, după cum ar spune un prieten stabilit în Anglia (deși războaiele și cutremurele ne pot zdruncina credințele mai mult sau mai puțin serioase), Nichita Danilov este cât se poate de universal, chiar zen uneori (sau chiar hindu: Shiva apare de la prima pagină!), cel mai recent volum al său de poezie, Și Dumnezeu a fost țărână (Cartier, 2022) putând fi o provocare și pentru Peter Brook (aici sau acolo unde este acum! Este drept că nu ar mai necesita atât de multe resurse precum montarea Mahabharatei!), dar l-ar putea inspira și pe un Darren Aronofsky, pentru un scenariu care ar aminti și de Mother!, în primul rând, dar și de Noah sau The Fountain.

Ca să ne oprim doar la Mother!, receptorul operei de artă trebuie să adere oarecum necondiționat la propunerea artistului/ poetului, la simbolica acestuia: întregul univers (valabil/viabil) poate fi doar o casă, cu ceva teren și păduri prin jur, unde primii oameni, cu sămânța de divinitate din ei, pot să o ia din nou și din nou de la capăt, pentru o umanitate din ce în ce mai îmbunătățită, cu apocalipse periodice…

Omul, născându-și, crescându-și, educându-și, jertfindu-și ș.a.m.d. divinitatea din el (imagistica poate fi aronofskyană, dar  strict liric ne putem gândi la un Whitman, câteodată, gata să caute fire de iarbă printre stele, dar și la Rilke, autenticitatea călcând însă cu picioare mari, tălpi tatuate peste orice fel de prejudecăți, clișee hermeneutice: „… am văzut două tălpi mari/ acoperite de inscripții ciudate călcând/prin nori și prin iarba umedă”, p.13), la început dându-se Cuvântul Celui care poate scrie prin căderi de stele: „Eu”, „Sunt”, „Acel”, „Da”, „Eu Sunt Acel Da”, așa începe cartea, cu patru poeme care formează un fals acrostih, voit sau nu, prin titluri, patru poeme care apofatic / și catafatic contribuie la marea aventură a omului de a clarifica, cât de cât, Teologia (sic!): „Sunt dintotdeauna./ Cu mult dinainte/ de a exista cuvântul spus/ și mult înainte de a apărea/ cuvântul totdeauna.// Cu mult înainte de a cădea sămânța/ în uterul matern/ și mult înainte de orice/ uter ce călăuzește/ plăpânda umbră/ a ființei spre lumină.// Întreg universul/ nu e decât o amintire/ a ceea ce n-a fost/ și vrea ca să mai fie.” (p.9 – Sunt) Sau, poemul „Acel”: „Acel ceva ce nu poate fi rostit,/ acel ceva ce stă nemișcat/ în loc în timp ce locul se învârte/ ca un titirez în jurul lui.// Acel ceva care atunci când se mișcă/ mișcarea îngheață ca un/ curcubeu de foc în jurul lui.// Acel ceva ce nu poate fi rostit/ în nicio limbă și care se acoperă/ de broboane grele de sudoare/ atunci când te gândești la el.” (p.10)

În Omul din eprubetă este un profesor ispitit să se creadă ba Dumnezeu, ba diavolul, aici, în plin imperiu liric, „eul” este posibil divin, posibil divino-uman, câteodată doar uman, dar atunci poate fi sau un pic, nu prea mult, și fantastic sau măcar suprarealist, combinațiile putând fi și altele: la urma urmelor, când este literatură bună, este și joc de inteligență, și regulile spun clar că tot ce nu este interzis, este de folos!

Poemul „Da” chiar este un joc între „nu”… și „da”, un exercițiu joycean, dacă vreți, mai târziu putând apărea și câte o Molly („Dragoste cu Mary” – „în viziunea unui poet postmodenist, relatată de el însuși la un pahar de vin”, p.36) sau o „Arabella”.

*

Glumind (serios), cartea este și tao, și… dao (desigur, este aceeași… metodă, cale, învățătură!), și un fel de simpozion (da, fără o, este și filosofie multă, răstălmăcită în fel și chip, de la presocratici către… viitor: „Sunt locul și timpul ce curge,/ revărsându-se din albia lui;)/ sunt clipele pe care le strecor în palmă/ la lumina lunii, încercând să separ/ o dată și încă o dată, mereu,/ lumina de întuneric și binele de rău.”, p.27; dogme filosofice sunt răsturnate: „Mă scald de două ori/ în albia aceluiași râu…”, p.28), ba chiar și o „Cină” (alt titlu de poem) deloc de taină, dar cu un dinamism aparte, dragostea neîmblânzită cu Mary fiind antologică, o Bunavestire, sunând total non-conformist, fiind poemul „Metamorfoze”.

Sunt sclipiri transteiste, neo-gnosticism, schițe pentru o dogmatică a relativității relativității dogmelor religioase, există tensiune, poate și una quasi-deistă, Tăcerii, Marii Tăceri acordându-i-se unul dintre cele mai semnificative și substanțiale poeme din carte, unde crapă și pereții casei, iar și iar, șandramaua se cutremură, alfa înghite omega, ajungându-se, totuși, și la omul-om, care, vorbind cu altul, poate avea o „Revelație”: „Puneam țara la cale: discutam despre noi,/ despre corpul nostru etern,/ care înainte de a deveni înveliș,/ navigase pe Calea Lactee.// Vorbeam și despre sufletul nostru/ ce cu siguranță fusese cândva trup,/ doar un simplu trup,/ dar care după trecerea tututor vămilor/ se transformase în suflet.// Vorbind, ne imaginam un loc/ în care sufletele se transformau în trupuri,/ populând spații pe cât de imense,/ pe atât de străine.// Vorbind, ne închipuiam lumea/ ca pe o uriașă clepsidră/ în care se afla, undeva sus, universul viu/ ce se înălța spre ceruri căzând la pământ,/ iar jos universul mort,/ care prindea din nou viață…” (p.60)

Bref, într-o lume (a dezordinii care nu mai este doar cea amoroasă, aceea din eseul lui Pascal Bruckner și Alain Finkielkraut, fiind acum și un haos și al politicii mondiale, al artelor ș.a.m.d.) în care rechinul celebru care l-a iertat… pe Damien Hirst a costat la un moment dat 12 milioane de dolari (a se citi aproape la… subiect „Balada cerșetorului orb de la capătul străzii”, p.68, unde drumul către rai este asfaltat cu portmonee!), Dumnezeu învie iar și iar direct din bazinul (în formă de clepsidră?) cu formol în care se mai poate găsi și câte un arhanghel, câte un poet, câte un înger decăzut sau nu, dedat sau nu la metaforă, un suflet sau un trup…

Pentru unii poate va rămâne în memorie, poate, mai mult, o noapte de înot în Bahlui, „printre sloiuri de gheață”, pe lângă o plutitoare „sobă încinsă/ în jurul căreia învârtindu-se în cerc/ poeții Baudelaire și Rainer Maria Rilke (dacă tot am amintit!, nota a.g.s.)/ își încălzeau trupurile/ dezgolite de veșminte,/ în timp ce, un pic mai la dreapta, învăluit în ceață sinilie,/ Lorca îngâna un cântec la chitară.” (p.32), poate borgesiana „Frumoasa Arabella”, poate hainele ce cresc pe trupurile amanților mereu, mereu în pofida dorinței lor de le lepăda (ce infern își poate imagina poetul!), poate bacovianul „Vânt” (p.44), mai mult decât bacoviana, polifemica „Fereastră” (p.46), meditațiile asupra Istoriei (însă și asupra Puterii), „Întotdeauna”, „Steaguri și săbii”, „Măreția imperiilor”, finalul la „Măreția…” fiind un fel de epitaf-pseudo-artă poetică: „… noi cei care cucerim nimicul/ dintre spațiile literelor goale,/ ne sacrificăm deseori semenii/ și chiar pe noi înșine,/ cârtind în deșert medităm/ la măreția apusă a imperiilor de altădată.” (p.51)

De o delicatețe aparte, poemele „Peisaj de iarnă” (p.73), „Baia de aburi” (p.74, cu un personaj de neuitat, bunica Tatiana, invocând revenirea Tinereții), „Peisaj marin cu o sirenă” (p.55) și „Am construit” (p.57), unde, de pildă, post-umanismului, care se ia atât de în serios, i se dau niște lecții (modernist re-curtând suprarealismul), nu numai de levitație sau de magie (din Oz; cică sunt în Iași și un „Prăjitor din Oz” și un loc de joacă! Există însă și un poem numit „Magie”!, p.71): „Am construit la marginea orașului/ o mică sperietoare de suflete./ Bustul l-am confecționat dintr-un vechi alambic;/ fața – dintr-o râșniță de măcinat cafea/ rămasă într-o ladă de zestre urcată în pod,/ pe care am dezmembrat-o/ și apoi am ansamblat-o cu grijă,/ umplând locurile goale cu paie culese de pe drum,/ cu bucăți de cârpe și lut.//(…) Seara, ghemuit la picioarele ei,/ aștept ca puhoiul de suflete/ să se așeze fâlfâind ușor din aripi pe umerii mei.” (p.57)

Zen-ul absolut este atins, nici nu se putea altfel, în „Împlinire”: „Cârtița sapă un labirint/ de galerii sub pământ;/ Luna își sapă nesfârșite/ galerii în ceruri.// În fața micului/ și-a marelui Tot,/ lumea de aici/ e totuna cu lumea de dincolo.” (p.65) Iar fluturarea care urmează pe pagina următoare are rostul ei, precum stegulețele pe care le atârnă șerpașii prin Tibet, aducându-ne aminte de faptul că Poezia este… lanțul de munți deseori inaccesibili ai spiritualității: „cetatea noastră eternă” este în ruine, dar încă mai este!

Imperiul liric rezistă, Nichita Danilov este în continuare un comandant pe mari ziduri… metafizice (dao ca dao!), singurele ziduri de acceptat (Paul Cernat, pe coperta IV, îl consideră singurul poet metafizic „în toată puterea cuvântului” a generației ‘80), care pot respinge, dacă este cazul, Monstrul sau monștrii… credințelor în propria lor dreptate, fragilul, dar și crudul lor adevăr, care, uneori, pare însuși Frumosul!

Și dacă vă gândiți că rechinul amintit este un monstru, se prea poate să greșiți… Așa cum și Damien Hirst este doar un mesager… când realizează The Physical Impossibility of Death in the Mind of Someone Living!

Dar despre oglinzi de formaldehidă poate la următoarea carte a lui Nichita Danilov.

Mai multe texte
Citește și