Progresul umanității nu este un dat. Lăsat de izbeliște de către societate/stat, omul cade pradă celor mai elementare instincte de supraviețuire. 

La împlinirea a patru ani de război în Ucraina, am participat la un miting de protest. Au fost acolo ucraineni refugiați în Constanța, majoritatea femei, copii, adolescenți. Printre ei și un bărbat tânăr în cârje, fără un picior. La postarea de pe facebook, am primit și 25 de laughing emojis. Acești 25 de oameni râdeau de mine și de cei prezenți la un miting împotriva războiului și invadatorului rus. Am simțit revoltă și impulsul de a-i insulta pe cei care râdeau de distrugerile și crimele din Ucraina, care-l admiră pe dictatorul Putin, iar la o adică s-ar face slugi la ruși, care declară că le pasă de patria lor, dar la o adică nu s-ar simți datori să o și apere. Și nu, nu sunt cu toții așa-numiții boți. Și nici nu mă refer doar la reacțiile la postarea mea, ci la un consistent și paradoxal curent de opinie contra ucrainenilor invadați și în favoarea invadatorilor ruși, curent ilustrativ pentru o etapă a umanității denumită eufemistic a „post-adevărului”.

De fapt, sunt două tabere ce se împroașcă reciproc cu invective. Tabăra celor care înțeleg și tabăra celor care nu mai înțeleg nimic. Unii ar vrea chiar să li se ia dreptul la vot celorlalți, acuzându-i de prostie, lipsă de educație și de empatie. Ceilalți explodează cu ură sub povara disprețului superior. Un cerc vicios pe care nu-l rupe nimeni.

Prima tabără este a celor privilegiați sau pur și simplu norocoși, dotați cu arme prin care pot respinge dezinformarea: educație în familie, lecturi, școală solidă, experiență profesională. Cealaltă tabără este formată din defavorizați, cei pe care statul a eșuat în a-i apăra, în a le respecta dreptul la educație, dreptul la informare corectă, și le-a lăsat doar dreptul de a se exprima atât cât îi duce capul și de a transforma în furie oarbă lipsa de înțelegere. Un puhoi de oameni atacați din toate părțile de propaganda agresivă perpetuată atât prin rețele sociale nereglementate, printr-o presă ce a eșuat jalnic în a se auto-reglementa, cât și printr-o biserică năpădită de sectanți. 

Un război paralel ce se desfășoară prin toate mijloacele de comunicare. Tot o invazie, dar o invazie a minților. La care diversele personaje – ce reprezintă Statul și pe care noi, cei din ambele tabere, le-am votat – asistă cu indiferență sau cu interes sau cu îngrijorare, dar numai asta fac: asistă.

Spre ei ar trebui îndreptate disprețul și furia. Și spre cei ce distrug educația pentru că proștii sunt mai ușor de manipulat, spre corupții care devalizează bugetul public și ne-au adus, ca nație, în starea aia de sărăcie al cărei miros a început să se simtă prin autobuzele din transportul public, spre cei ce dinamitează din interior ideea de justiție și, implicit, speranța. Nu în ultimul rând, spre impostorii emergenți în toate domeniile, cărora post-adevărul le convine, amestecul pestilențial de minciună, putreziciune și ură fiind o hrană propice pentru intestinele lor avide.