Nimic

Cum să faci lucruri din nimic?
Și să țină de cald acele lucruri din nimic.
Se iau resturi de cămăși purtate
până se vede prin țesătură, se iau rochii subțiri
și demodate, se iau pantaloni cu genunchii umflați,
se iau știri cu dezastre și bârfe de cartier,
se iau tricouri care nu mai stau bine pe om,
se iau fuste frumos colorate, dar sfâșiate
prin garduri, prin sârme, cu tivul rupt,
se murmură rețete, se născocesc trucuri casnice,
se iau șorțuri de care te-ai șters de mii de ori
când făceai mâncare, se iau tot felul de prosoape,
spălate de zeci de ori în covată, în lighean, la mașină,
și întinse pe sârmă la uscat, cu gândul departe,
la te miri ce fleac, se iau cearșafuri date cu clor
de nenunărate ori, se pune și un pic de muzică,
bagatele de Beethoven sau Dvořák, Bartók sau Finzi,
se iau perdele cu fireturi dezintegrate, ciorapi
de damă care nu mai pot fi remaiați, se iau eșarfe
arse cu fierul de călcat, se iau fețe de pernă
cu broderii îngălbenite și chipuri de cunoscuți
și necunoscuți, se iau toate acestea și multe altele,
se taie cu foarfeca în fâșii lungi și subțiri,
se taie cu furie mocnită, se taie ușor, că nu vin turcii,
se înnoadă fâșiile cap la cap și se face ghem,
iar ghemul vorbește, cântă și țopăie
împreună cu toată lumea venită la taifas,
după care se ia un scaun și se trece la război,
se duce ghemul prin ițe, afară ninge
și tot așa până crește țolica – nimic nou sub soare
la urma urmei – se iau și pauze de spus povești
de dinainte, din timpul sau de după război,
se descos buzele cu nimicuri despre cutare
sau cutare, se cos rănile cu câte un capăt de ață
până când se aude ciocârlia sau pițigoiul
și se alungă sărăcia, zădărnicia și nimicul
din ochi, din casă, din lumea cea mare.

Testul Rorschach

Când a căzut Zidul Berlinului,
în cartierul Berceni vântul mătura frunzele toamnei.
Eram clasa a opta, aveam ore dimineața
și purtam uniformă albastră cu număr matricol pe umăr.
M-am trezit devreme, am luat troleul 76 spre Piața Reșița
și am citit câteva pagini din Silvia Kerim pe drum.
Am avut mate, română, rusă, desen și geografie.
Germania era o hartă colorată dintr-un atlas,
numele hainelor și jucăriilor din catalogul Neckermann,
cartea de povești pentru copii din care ne citea tata,
Die Puppenmutti kocht sau Die drei Wünsche,
limba în care ne întreba deschizând ușa:

Was machen Sie, meine Mädchen?

După 25 de ani, m-am trezit plângând la prima oră,
în fața clasei, pe nemâncate, când o studentă
a interpretat în felul ei o fotografie din presa de atunci,
rătăcită într-un manual de limba engleză:
bolovanul aruncat în zid i se părea o minge de volei.
Să zicem că de vină era cerneala slabă din copiator—
Multiplicată în fel și chip, istoria devine o planșă Rorschach.
M-am sprijinit cu spatele de tabla albă
și mi-a venit greu să explic în câteva scurte fraze
că nu e greșit ceea ce pare un răspuns greșit,
de ce trecutul ia formă de lacrimi
și nici de ce, deodată, îmi crescuseră ciudate aripi.

Ferestre

La începuturi, au fost casele.
Oamenii locuiau în ele mai puțin decât azi.
În case era aproape mereu întuneric.
Câteodată, un fluture mare se așeza pe perete
cu aripi filigranate și multe culori.
Când fluturele își lua zborul,
umbra lui creștea tot mai mult pe perete,
se auzea un simplu strigăt,
și se forma o crăpătură.

Așa am apărut noi, ferestrele.
Vă scoatem afară din lume, vă încadrăm în ea,
și cu perdele, și fără perdele.
Ca adâncimea apei sau înălțimea cerului,
reflectăm și ascundem între nisip și cretă,
demolare și construcție.
Suntem și martori, și complici,
separăm blând, cu iubire transparentă,
peștișorul din acvariu de cuibul vrăbiilor.

Ca o amintire din paradis,
în unele nopți visăm că suntem fluturi
și ne luăm și noi zborul.
În urma noastră rămân doar ipoteze.
Ruina, uitarea, orbirea, cântecul lumii noi.
Bucuria de a-ți închide ochii, de a vedea.
Frigul și vântul pe care le-ai simți.
Apoi vin fotografii și ne mărturisesc:
da, noi am furat ferestrele!

După vot

M-am plimbat puțin prin parc.
Un copil vorbea în franceză
cu părinții lui. Era pe umerii tatălui
și se întindea după niște corcodușe.
Attendez! Adică să nu se miște
tata, ca să poată culege fructele.
Asta e România de azi.
Între timp, evaluez teme:
inversiuni & adjective compuse
& epistole imaginare către scriitori.
Muncă de duminică. Cot la cot
cu grădinarii și agenții de curățenie.
Prin iarba înaltă, umblă un arici.
În fața mea, o broscuță
pulsează la soare pe caldarâm.
E mai 2025. Viața merge înainte.