2:45

În garsoniera închiriată a Anei, duminica de octombrie se instalase de puțin timp. Zgomotul aspiratorului vecinei de deasupra și mirosul de ceapă călită ce răzbăteau de afară o făcură pe tânără să închidă fereastra și să se izoleze și mai mult de lume. Își puse muzică de pe telefon la boxa portabilă ce stătea la încărcat. Canapeaua, care îi ținea loc de pat, o chema înapoi între brațele ei tocite. Nu ieșise din casă de vineri și nici n-avea vreun plan. 

Își făcu curaj să ia, din sertarul de jos al comodei, cutia metalică, ce avea scris pe capacul rotund Danish Butter Cookies. O vârâse acolo după înmormântare. Cu un gest scurt, ca și cum atingerea ei era prea fierbinte sau prea rece, o lăsă pe masa de cafea din fața canapelei. Rămase în picioare. Cu mâinile în șold, se uita la ea strângând din buze. Oftă. 

Își luă din frigider o sticlă de bere și clăti, sub un jet scurt de apă, un pahar din chiuvetă. Își turnă în pahar cu răbdare, așa cum o făcea pentru clienții săi, atunci când lucrase în bar, în studenție. Două degete de spumă retezată perfect în buza paharului. Îl puse alături de sticlă în fața cutiei și se așeză pe canapea. Se încordă ca și cum urma o tură de skandenberg. O antrenase tatăl ei în copilărie, numai că atunci era de partea cealaltă a paharului.

Cu ochii la capacul albastru al cutiei de biscuiți, oftă iar. Luă o gură de bere și își șterse cu mâneca hanoracului spuma ce-i rămase pe buza de sus. Primise cutia de la văduva tatălui ei în ziua înmormântării lui. Câteva lucruri, să le ai amintire, i-a spus femeia atunci. Părea că suferea mult. Și el suferise atât de multe transformări, că nu-l recunoscuse mort. Au așteptat-o pe Ana trei zile cu el în sicriu.  

Era în Apuseni cu cortul și nu prea avea semnal. Îl prindea doar seara, la cabană. Pe 4 iulie, telefonul vibrase când intrase în cabana unde mirosea a supă de gălbiori. Făcuse tot traseul Cheile Cibului și printr-un SMS aflase: Vasile a murit.

– Să mori de ziua Americii și să fii o amintire într-o cutie de biscuiți. Ia să te văd!

Auzindu-și vocea, prinse curaj. Deschise capacul. Închise ochii și mirosi deasupra cutiei. Simți un iz de vechi, amestecat cu cel de hărtie umedă. Îngrămădite în cutie erau, deasupra, o legitimație de transport cu poza lui, ochelari de vedere din baga, o unghieră, un ceas cu curea metalică argintie, briceagul lui și, legate cu un elastic de bani, erau câteva poze pe fundul cutiei. Mai găsi o pereche de butoni și un creion scurt, ascuțit cu lama. Desfăcu elasticul din jurul pozelor și-și puse pe nas ochelarii lui. Dioptriile o făcură să-și strângă pleoapele, dar se obișnui cu efectul de lupă. Bău o gură din paharul de bere până aproape îl goli. În prima poză era el, în uniformă de soldat ținând pușca pe bombeul bocancului de parcă ar fi fost vânător în savană. Era slab și chipeș. 

Ea semăna cu el, oricât de mult o enerva să audă asta. Plecase de acasă când avea nouă ani și se obișnuise cu chipul ei în oglindă în absența lui. L-a mai revăzut pe la douăzeci de ani, când a trecut prin București. A vizitat-o la cămin. S-a bucurat când l-a auzit la telefon, dar i s-a făcut rușine când l-au zărit colegii așteptând-o în curtea căminului. Atunci le-a spus că e o rudă. Era ponosit, mirosea a băutură. L-a condus la Gara de Nord și el a vorbit tot drumul despre soția lui, despre gospodăria lor și despre cum cresc împreună iepuri. L-a revăzut vara trecută, la înmormântarea bunicii. La cimitir,  a părut că nici n-a observat-o. N-a stat la pomană.  S-a grăbit să ia primul tren înapoi spre București. 

Într-o altă poză, era el mic, de vreo patru ani, alături de părinții lui. Erau la fotograf, lângă o coloană pe care stătea un ghiveci cu flori, iar în spate atârna o draperie cu multe falduri. Niciunul din cei trei nu zâmbea și păreau că nu clipiseră demult. Cum avea părul prins într-o clamă deasupra urechii, ea realiză cât de mult semăna cu bunica ei. Acum îi păru rău că nu a stat la pomană anul trecut, poate ar fi aflat mai multe despre ea. Celelalte poze erau de pe la nunți și nu recunoștea pe nimeni, doar pe el. Poza din legitimația de transport era cea mai nouă. Arăta bătrân, cu pleoapele mult căzute peste colțurile ochilor și obrajii scofâlciți. Sacoul stătea strîmb pe el și asta îl făcea să arate și mai trist. Sprijini legitimația de sticla de bere și-l privi direct.

Plecase chiar de ziua ei. Mama îi făcuse fursecuri și tort, iar ea invitase câțiva copii din bloc. Îl trimisese pe tata să cumpere o bicicletă. Era tot ce-și dorea pe lume, iar mama strânsese bani lună de lună. El trebuia s-o aducă exact când aveau casa plină de copii și musafiri. Dar el n-a mai venit și ea n-a avut niciodată bicicletă. 

Se uită la butonii urâți și îi puse deoparte. Nu era genul să-i fi purtat. Unghiera avea lama un pic ruginită. Își tăie cu ea o pieliță de la o unghie. O puse înapoi în cutie cu pieliță cu tot. Studie ceasul. Cureaua metalică era foarte rece. Și-l puse la o mână. Îl scoase și-l puse la cealaltă. Își dădu ochelarii jos de pe nas și-și scutură capul de parcă se reseta. Șterse cu palma cadranul și îl studie cu atenție. Limbile erau fixate la 2:45. Nu cunoștea firma scrisă pe cadran. Îl întoarse. Pe capacul interior era gravat SWISS. 

Termină berea direct din sticlă, îngrămădi toate lucrurile înapoi în cutie și rămase cu ceasul la mână. Se îmbrăcă repede. Se spălă pe ochi, pe dinți. Făcu o gargară scurtă cu apa de gură. Își luă rucsacul de pânză din cuier și aproape că trânti ușa de la intrare. 

La două străzi de blocul unde locuia, era un amanet. Nu era nimeni înăutru. După tejgheaua înaltă, găsi, ascunsă, o fată de vreo nouăsprezece ani, concentrată în telefon. 

– Bună. Poți să îmi spui, te rog, cât îmi dai pe ceasul ăsta? îi zise Ana în timp ce întindea spre ea încheietura mâinii cu ceasul.

Fata se ridică lent de pe scaun. Clipi la fel de lent, poate și din pricina genelor false abundente.

– Scoate-l de la mână.

– Da, sigur. Uite-l.

Precum un escavator cu gheare, fata luă cu unghiile false ceasul și îl așeză prețios într-o tăviță de catifea neagră. Părea cel puțin inginer de mecanică fină cu experiență la Tissot, după cum privea ceasul. 

– Nu știu firma. Să-l întreb pe șefu. Șefu, urlă fata neașteptat de tare.

Din spate, veni un tip gras, cu barbă albă și ochelari fumurii. 

– Ce-i? 

– Ceasul ăsta, nu știu să-l evaluez, îi zise fata și întinse tăvița de catifea cu ceasul strălucind în lumina spoturilor din tavan.

– Ia să văd. 

Se încruntă și-l răsuci pe toate părțile. Își scoase ochelarii și-i puse pe masa de sub tejghea de unde luă o lupă. Puse tăvița pe tejghea, aproape de eA. Îi făcu semn să se apropie mai mult.

– Vedeți, domnișoară? Acesta e un ceas rar. Nu-s escroc. E clar că nu știți, de ați venit cu el la noi.

Puse lupa deasupra ceasului și, cu degetele lui groase, dar cu unghii frumoase și foarte îngrijite, îl luă din tăviță.

– E o piesă rară. E Ebel. Vi-l iau pe loc. Văd dau bani frumoși. Două mii de lei.

O privi direct iar pleoapele lui erau cafenii și zbârcite.

– E ok?

– Da.

O oră mai târziu, era la Decathlon la raionul de biciclete. După ce testă vreo trei modele pe culoarele magazinului, alese modelul Adriatica Danish Lady, verde mentă, cu coș de rafie prins de ghidon. În timp ce stătea la coadă la casă, zări pe un raft din apropiere bidoane de apă pentru bicicletă. Alese unul negru pe care era scris Best Dad.