Balada lui Nicolae Ceaușescu
(fragment)

Pe când creştea, cu fraţii săi, desculţ,
gândea să aibă el pantofi mai mulţi
de câte ghete şi opinci văzură
ai lui la Scorniceşti în bătătură?
Când a plecat din casa părintească
la Bucureşti, de lucru să-și găsească,
ca ucenic cizmar, silit să-ncalţe
cu ghete, cizme şi pantofi pe alţii,
gândea plăpândul Nicolae oare
că-i va sta ţara toată la picioare?
Visat-a, ghemuit peste pingele,
că va domni el peste toate cele?
Că va fi cel ce pune laolaltă
opinca proastă cu vlădica-naltă?
Şi câte alte răsturnări de rost
înfipte-n minte oare i-or fi fost
pe când pingelele bătea în cuie?

Azi să răspundă Nicolae nu e.

C-avea să moară n-a ghicit defel
de plumbii celor încălţaţi de el.
Altminteri nu şi-ar fi dorit nimic
din toate cele mari, când era mic.

Doar să scape de bătaie
dorea prâslea Nicolae,
cel ce șuturi, pumni și palme
bice, bâte și sudalme
încasa fără motiv
de la tat-su cel bețiv.
Oricând i se cășuna
pe ceva sau cineva,
nea Andruță croitorul
iaca își croia feciorul:
ăla mic, fără vreo vină.
Blestemată tescovină!
își spunea în sine Nicu –
blestemat și alambicuʼ!
și-și jura în viața lui că
nu va pune-n gură țuică.
Împlinise unsprezece
ani când plănui să plece:
și să scape de scatoalce,
și pe urme ca să-i calce
soră-sii mai mari, purceasă-n
București cusătoreasă.
Niculina îi scria
și-n scrisori îi descria
cât de bine-i să muncești
pe bani mulți în București.
După toate cele spuse
Nicolae începuse
să viseze că-ntr-o zi
va pleca. Ziua veni
când era plecat Andruță.
Repejor o bocceluță
Nicolae-și încropi
și plecă în zori de zi.
Ba pe jos, ba de vreun car
merse agățat, ba chiar
cocoțat în vreun vagon
de marfar sau camion,
nimerise fericituʼ
la autogară-n Titu.
Speriat, sleit, confuz,
se urcă în otobuz
pe-o banchetă-și făcu loc
și-apoi ațipi pe loc.

„Ajuns în Piața Amzei, să îi spui
să te dea jos conducătorului
de otobuz”: așa citise Nicu,
când de la soră-sa primise plicu’.
Cu ce nădejde și ce nerăbdare
sărmanul așteptase-acea scrisoare
care să-i spună: haide, gata ești
norocul să-ți încerci la București!

În Amzei Niculina, colo-n centru,
lucra de-un an cusătoreasă pentru
o croitorie mare și faimoasă.
Prinsese ceva cheag și-acum dorea să
l-aducă și pe frate-su, vezi bine.
„Conducător… cobori… întrebi de mine.”
Conducător – ce vorbă fermecată:
pe Nicolae îl vrăji pe dată.
„Șofeor îi zice la oraș și-așa-i…
un fel de căruțaș, dar fără cai” –
îi explicase Niculina-n scris.
Iar el făcu întocmai cum i-a scris.

Conducător, conducător, condu-mă
departe de tătâne și de mumă,
condu-mă-n otobuzul tău, bădie,
departe de nevoi și sărăcie –
își repeta Niculăiță-n gând
în otobuz lângă șofeor șezând.
Simțea în piept o mare vâlvătaie.
Ce te așteaptă-n viață, Nicolae?
Ce îți făgăduiește acest drum
pe care te îndreapt-acum
Conducătorul, omul care ține
volanu-n mâini și-mpinge de la sine
mașina cu treizeci de călători
înghesuiți, nervoși, ocărâtori.
Doar un copil lângă șofer zâmbea,
visând la drumul dinaintea sa:
Conducător, conducător, condu-ne
spre zile mai senine și mai bune…

(poem epic în curs de apariție în colecția nʼautor a Editurii Nemira)