cu forță intru în burta unei corăbii bete

Ah! Vă amintiți de iluminații și tristețe? Azi am deschis ușa spre orașul luminos, desenat pe un perete de cărămidă,
pe care iubiții își scriu mesaje cu sânge și salivă.

Vin în grupuri
să-și citească epistolele invizibile
mesaje linse de câinii transformați în statui,
ce stau la pândă în cartier, ascunși sub tomberoane galbene.

Ușa aia s-a desprins din locul ei, s-a multiplicat, călătorește.
Se ivesc uși pe străzile înguste, se deschid pline de cuvinte
pe care le descifrez în cărămidă roșie, în săruturiversuri.

Le fur, le înghit și le port în tegumente. Sunt vinovată de atâtea tatuaje.
Îmi port rușinea în buzunare.

Gravitația mă ține vie.
Mă vrea puternică în acest sport extrem.

Exersez pe placa de surf și surf, surf
ca o nemaivăzută balenă pătrund în mijlocul orașului.

La colț, doamna Melancolia face ochi dulci trecătorilor. E o doamnă cu piele sărată.
Doar eu o văd ca o umbră solară

Planez, o șterg rapid.
Devin campioană în orașul care stă pe valuri
desenate de copii.

20 martie 2024

Regina periferiei

Ce lașitate, ce promisiuni, ce timp obscur, de jur împrejur.

Trece acum mașina de gunoi
să strângă mizeria zilnică din casele mari, frumoase.

În cartier,
o altă mizerie se scurge
prin conducte, prin vene, prin artere, prin circumvoluțiuni.

Ceva dureros de atrăgător în viața asta…
minciuna dulce, peltea, se întinde, se prinde în păr, se lipește de piele.

Ceva leșinător, cu poftă, te închide într-o capsulă.

Între stabilopozi, în apa sărată a mării, să curețe, să curețe
dar plaja e inundată de adenopatii și secreții. Mașina de gunoi e neputincioasă.

Nu te predai
ai glas, ai poezie.

Un ochi secret îți strânge mâinile deasupra capului, te împiedică să scrii
mizeria curge, și vorbele curg, vin din cer, trec prin tine.

Ești, spun ei. Sunt, spun eu
o regină a periferiei,
o spumă albă plutind.

Undeva, departe, în larg,
se aud sirene, se aud delfinii.

O furtună zilnică strivește copacii îndrăgostiți de pământ,
purtată de umbră:
ea/eu, regina periferiei,
cu urme vagi, cu haine largi, în care mă ascund.

E mai bine aici, decât în rând.
E mai bine în larg.

Și cum toate lucrurile nu se mai pot întoarce, eu/ea, regina periferiei, fredonez:

Ce lașitate, ce promisiuni, ce timp obscur, de jur împrejur.

25 februarie 2024

Imensa mașinărie organică cu trepte de asfixiere

Când toți vom cădea într-un somn adânc și întunecat, se vor ridica din valurile ei mașinării incredibile.

Antene și cabluri luminiscente se vor răsuci în aer în piruete,
vortexurile se vor zări de la kilometri.

Și atunci, când nu ne vom aștepta, un cântec trist – suav –
se va strecura prin mecanismul memoriei.

Cuvintele bătrânilor,
despre ea – supărată și răzvrătită: neagră, neagră, neagră… ucigașă.

Vei reauzi povestea
pe care ți-am tot șoptit-o
când melancolia mă atingea ca un pește rece:

– Nu mă crezi, dar la opt ani
m-a îmbrățișat atât de puternic că mi-am pierdut respirația.

Și ea m-a sărutat
cu o gură plină de sare…

…și inima mea a tresărit de mirare.

Mă întrebam:
„Oare așa e moartea?
O plutire spre adânc?”

Și frica mi-a șoptit:
„Caută și lipește-te de lumină… acolo e întuneric.”

Dintr-o dată s-au activat comenzile, mecanismele interioare,
instinctele cu zimți s-au înfipt în tălpile mele ce nu atingeau nisipul.

Și zimții ăia de frică și frica, cu dinții ascuțiți, au rupt o bucată din mine
care i-a rămas ei.

O privesc zilnic din mașină,
o fotografiez cu o lentilă fish-eye ca să simtă că n-am uitat,
că acolo, în aerul ei, am dansat îndrăgostită.

Pe plaja, acum proaspăt greblată de un excavator portocaliu,
cu vapoare în larg –
niște cufere la orizont.

Prefă-te, mare, că nu mă recunoști, tu, care m-ai despărțit de prieteni rătăciți în particule,
în abisul tău.

Pentru ei am în inimă un cântec de apă. Și povestea mea – o repet.

Mare, tu m-ai îmbrățișat strâns la opt ani.

Acum sunt în lanțurile de forță ale splendorii tale.

În timpul vieții mele, în dragoste sunt calmă și clară.

Uneori, cuvintele rup iubirea în două.
Te aud cum șoptești:

– Hei, când simți că te îneci, respiră. Respiră.
Reglează ritmul. Andante.
Ăsta e secretul.
Așa salvezi liniștea.

În spatele umbrelor
se ascund dorințe sfâșietoare de lumină.
Ce pare greu de cuprins
e doar o manifestare a inimii,
o tahicardie.

Noi, doar noi,
cei de aici,
cei îmbrățișați o dată, știm cum e iubirea:

Ca ea

O imensă mașinărie organică cu trepte de asfixiere.

28 octombrie 2023