Metal ruginit

Totul mi se învârte de la o vreme în cap. Cum să îl uit vreodată pe Pele, buzatul care avea să intre cu greu la profesională? După un șir de repetenții dezonorante, îl adusese pe taică-so, un maistru blând, aproape de infarct. Pele ne ademenea în întunericul scării C și ne arăta penisul lui vitaminizat, de neam prost, cu vinele reliefate ca struna pe vioară. Încercase de mai multe ori să o violeze pe Claudia, cel puțin așa susținea, iar fata-i tot scăpa printre degete, așa că se răzbunase zicându-i Cracote. Când vorbea se chinuia ca un bororo pronunțând românește pentru întâia oară. Nu îl urmase nimeni și nimeni nu a chemat-o pe fată așa, până și gemenii Hârciog, nespălații și muciferii, se rușinau (dar numai în absența stăpânului). Îi fuseseră atribuite lui Pele, dacă mai e cazul s-o spun, și găurile din zidăria-ndoielnică a blocului nostru. Se lăuda cu ce le-ar face tinerelor mame, ba chiar și taților mirmidoni și rahitici – cum sunt adesea sudiștii. Îi sunase la ușă divei de la parter; diva i-a deschis îmbujorată, și noi i-am văzut sub pantalonii suflecați la genunchi, picioarele de alabastru, perfecte, cu unghiile ojate violet. Cum să-l uit pe Gabi, care moștenise șoldurile și privirea languroasă a maică-si? L-am prins furând geamul enorm de pe șantierul școlii, pe care nimeni nu se gândise să-l pună sub pază. Lasă-l jos, l-am somat. Nu s-a executat. L-am lovit cu piciorul, îl ținea strâns. I-am dat și mai tare, geamul s-a făcut țăndări, un ciob i-a tăiat palma. Te spun lu maică-ta nu mă spune, te spun râdea nu mă spune și când i-am mai dat un picior am văzut că prin pantalonii de uniformă i se-ntărise penisul, îi pulsa ca lui Pele și-ncerca să-mi atingă privirea cu privirea lui de femeie corpolentă. Am văzut-o pe mă-sa ieșită ca o halterofilă în capot și plesnindu-l lângă bloc cu furtunul de la mașina de spălat, peste tot, absolut peste tot, și ăsta așezat în lotus își rotea brațele ca Dalailama atacat de-un roi de albine africane: Nu mai da, mămicoooo, nu mai daaa! Nu mai da, mămicoooo, nu mai daaaa! Totul mi se învârte de la o vreme în cap. Merg pe treisprezece ani, puțin după ce i-au măcelărit pe Ceaușești. La chioșcul de ziare descopăr Jurnalul S.F. cu Medusa lui Hans Ruedi Giger, splendidă și letală, întinsă pe pagina dublă în sepia – mai eficientă decît orice afrodisiac. Era poate numai o schiță pentru horrorul Alien. Tot acolo îl întâlnesc pe Jefty, din povestirea omonimă a lui Harlan Ellison. O, my fuckin goodness, uitasem: toți suntem bisexuali și/sau toți am avut un prieten imaginar. Uitasem. Adicția mă face să-l târăsc cu mine peste tot – Jefty, Jefty, Jefty – și să-l povestesc și răspovestesc puștilor impresionabili de la bloc. Am citit povestirea de atâtea ori ca s-o spun în nenumărate rânduri, modificată, adaptată triburilor de schizoizi care își mai așteptau, în anii ăia predigitali, povestașul. Un tip se întoarce în orășelul natal și-l reîntâlnește pe Jefty. După cinci ani, mic, scheletic, alunecos. După zece ani, rahitic și vânăt, tot mic, prietenos. După cincisprezece ani, puer etern, slăbănog. Cam așa. Trec anii și batoanele de ciocolată Mars ajung tot mai scumpe și mai subțiri, nu mai sunt groase cât mânerul rachetei de tenis. Jefty, zice tipul, ai tăi ce mai fac? Și cum de-ai rămas, dumnezeule, neschimbat? Dar Jefty, copil, bate-n retragere, iar orășelul îl privește dintr-o dată pe tip cu ura aia de viespar care simte amenințarea și – ca să se protejeze – e gata de orice. Tipul începe să fie urmărit peste tot și își dă seama. Ar vrea acum să-l salveze și să se salveze pe sine. Numai că Jefty rămâne acolo (nu mai țin minte), blocat în copilăria aia cu proiectul Manhattan, cu psihoza ciupercii atomice, cu Superman și Omul din Atlantis, cu școli unde elevii tremură ghemuiți pe sub bănci în vreme ce așteaptă atacul masiv cu rachete sovietice. America te învăța, practic, pe-atunci două chestii: cum să ai succes în viață și cum să accepți la o adică inevitabilul, statutul de spectru radioactiv. Și pedeapsa a venit, totuși, cu o mie de chipuri, mult mai tîrziu, versatilă ca Medusa lui Giger, dacă mă gîndesc la monstruleții tribului meu (asupra cărora nimeni n-a cercetat efectele accidentului nuclear de la Cernobîl). La Marinuș, cu gura vânătă ca a unui înecat; la Marinică, piele și os, căutând căldura corporală a altor puști; la Florina și la alte fetițe și băieței secerați de leucemie; la Samuel, gras ca o bilă, ajuns între timp un adult slim, grunger pe platforma industrială; la puștiul autist, suferind de gigantism, pe care-l călăream într-o toamnă-iarnă pe rând, cei care aveam drum pe aceeași stradă. De ce îl lăsau ai lui să se întoarcă singur acasă? Ca un păun printre găini canibale? Și cât avea să mai umble așa între casă și școală, între școală și casă, încercând să-și afle scăparea printre blocurile leproase, dar ascultând de fiecare dată ordinul și cărându-te cuminte în spate, în timp ce în mîini își ducea ghiozdanul lui și pe-al tău? I-am știut numele, nu i-l mai știu – Jefty de periferie ceaușistă.

Manuale, culegeri, penare, truse de geometrie, le căra sclavul pentru stăpânul abia ajuns la pubertate. Cine mi l-a arătat oare? Viitorul ginecolog care ne povestea pe atunci cât de bine miroase un vagin? Viitorul elev al liceului militar cu brațele alungite ca la urangutani? Proxenetul? Spărgătorul (unul din ei)? Cine m-a chemat, cine m-a arătat cu degetul, cine m-a strigat compulsiv și mi-a pus la îndoială ticăloșia? Mi-a venit rândul și gașca urla din rărunchi pe terenul de baschet, la stradă. Lunganul își începuse călătoria. Mă ducea în spinare, domol ca un asin, către bloc. N-am mai îndurat, mi se făcuse milă, mila aia care topește și o inimă din metal ruginit. Am văzut într-o grădiniță micșunelele înflorite, cum rezistă eroic, cum tremură-n briză, velur vișiniu, în rest putreziciune și moarte; micșunelele erau preferatele străbunică-mi… Am descălecat și am luat-o spre casă rușinat, sperând că nu m-a văzut nimeni. M-am uitat în spate. Lunganul rămăsese pe terenul de joacă, lângă unul din A-uri – toate blocurile sunt A-uri pe strada noastră. Se dădea în leagăn, cu ghetele diforme ștergându-i pământul și bolborosind o mantră sau un blestem care să ne otrăvească viețile și care – cu fiecare secundă ce trece azi îmi dau seama – ne-a prea găsit. Da, am fost un copil reușit, epatează undeva scriitorul meu maudit preferat, și totul mi se învârte de la o vreme în cap. Îmi mai amintesc serile în care pândim de pe zidurile în construcție și pe macaralele lipite de ele, înarmați cu bulgări de pământ. Așteptăm să apară coinacul, copilul, sugaciul, din întunericul otrăvit, cu inima bătându-i în piept ca la pureci de baltă. 

Gata, l-am ochit.

Mă vede și rămâne paralizat.