***
stăm pe bancă în grădina lumii
numai noi doi și alte mii de oameni
care vin și se duc
ridicăm ochii numărăm frunzele galbene
frunzele aurii și cele arse
doar cele care cad
prinse în zbor cu privirea
brațul meu după umăr
te cuibărești în mine și râzi
mă scald în căldura trupului tău
în părul tău moale
***
autobuzele și trenurile de suprafață sunt perturbate
chiar așa a citit pe un anunț imprimat la repezeală
– graba de a scăpa de ignoranța dispariției
trebuie neapărat să știm de ce am putea să murim –
bine că am aterizat bine că am murit de cinci-șase ori
imaginar în aer
și acum ne înghesuie mulțimea multiculturală
vântul puternic ar trebui să ne împrăștie
dar ne adună pe toți grămadă
fără vapoare pe Seine alea cred că sunt cele mai tulburate
mai știi șobolanii care alergau pe maluri anul trecut
mă mințeai că ei trag vaporul cu fire invizibile
și chiar te-am crezut știi că ești un reper pentru mine
și asta e ploaia cea mai ciudată pur și simplu aruncă
apă pe noi cineva după care se oprește și iar aruncă
***
râdea de mine de frustratul care citește
în pliurile nopții ploioase
îmi spunea că nu există simboluri
lumea e cum o vezi și adevărul e simplu
spitalele își așteaptă nebunii sentimentali
evadații din gloria oarbă a iubirilor scurte
topiții din iadul gândurilor ascunse
***
uneori clipocitul discret al apei ne amintea
de primele rătăciri
ascunzișurile pe malul primului râu
când iubirea clandestină mirosea a licheni de piatră și a nisip
**
de pe banca din mijloc se vede mai bine
tablourile sunt work in progress de o sută de ani
cei care trec cei care se opresc cei care respiră
lângă culoare
fotografii obsedați să înregistreze capodopere
șalul femeii aristocrate
bătrânul gârbovit de emoție
în mijlocul sălii e cel mai bine
numai acolo te poți ascunde
***
o fată privește cerul de pe marginea unei ape
care uită să curgă
profilul ei ridicat către stele îmi amintește de un teatru vechi
pe care o noapte calmă l-a jucat pentru mine
într-un sat ce purta numele unei păduri dispărute
am lăsat stelelor dreptul să joace
ascunselea cu umbrele agățate pe garduri
și răsplata lor îmi revine însutit
în toate nopțile lungi
***
sunt omul fără identitate fără domiciliu fix și oricum fără vreo amintire
am adormit sub poduri păianjeni și șopârle s-au hrănit
din carnea mea îmbibată-n alcool
m-am prăbușit în gânduri străine în nori negri
am navigat prin tuneluri interstelare și tocmai fiindcă eram un anonim
am supraviețuit unor multiple apocalipse
neștiind ce să cred despre mine
m-am tăvălit prin fericirea altora
și orice om a avut de-a face cu mine a devenit
la rândul lui anonim
de câte ori îmi dau întâlnire cu cineva uit
unde când și de ce ar trebui să mă duc
de aceea am ales întâmplarea
accidentalul banalul incalificabilul
sufăr de toate bolile imaginare și de o nostalgie de neînțeles
aceasta fiind de fapt singura mea întrebare
cum poate fi nostalgică o ființă lipsită complet
de memorie
