Aripi

Exact când se împlineau opt mii două sute șaptezeci și nouă de zile de când nu-i mai vorbise, maică-sa a murit în somn, fără nicio durere, fără să se zbată. Catinca, Tincuța cum îi spunea, nu știa de cancerul ei (avea să afle abia la parastasul de un an) și s-a gândit că alesese dinadins o zi de joi să moară, doar așa ca să-i strice sfârșitul de săptămână deși n-avea niciun plan pentru acel weekend cum de altfel n-avusese toată viața ei pentru vreunul. 

A găsit-o întinsă pe pat, îmbrăcată într-o rochie roșie, coafată și machiată. Părea că doarme. Pe noptieră ardea o candelă. A știut c-o să moară, a izbit-o pe Tincuța gândul. Și-a repetat cu ciudă: chiar a știut. Altfel de ce s-a îmbrăcat așa?

N-a putut s-o lase îmbrăcată în rochia roșie și machiată. Ce-ar fi zis lumea? Cât s-a chinuit s-o schimbe într-o rochie neagră și să-i șteargă machiajul numai ea a știut! Bine că n-a văzut-o nimeni, și-a zis. I-a părut rău că n-a văzut-o nimeni, că nimeni n-a știut câte-a pătimit cu bătrâna și că nimeni n-a compătimit-o. Prietenele maică-sii au certat-o când au văzut rochia pe care i-o alesese. Ura negrul. De ce-i faci asta?

A îngropat-o în cimitirul Reînvierea pe rândul trei, poziția treisprezece, în locul de veci pe care l-a cumpărat când i-au ieșit la loto cinci numere din șase. Desigur că alta ar fi cheltuit banii să-și cumpere o vacanță exotică, să-și ia o blană ori o bijuterie, să-și facă o operație estetica… Ea a investit într-un loc de veci. Cu câtă poftă râsese maică-sa când aflase! Aș prefera să fiu incinerată, îi spusese. Și ea plânsese.

Sâmbătă, în ziua înmormântării, a fost o vreme oribilă. Deși a plouat și a bătut vântul rău, la cimitir a venit o mulțime de lume, toate prietenele maică-si, chiar și copiii lor. Tincuța s-a mirat de unde o cunoșteau atâția oameni pe maică-sa și s-a așteptat ca toți să-i prezinte condoleanțe. Preotul a scurtat slujba cât de mult a putut, a zis „viii cu viii și morții cu morții, fiica mea. Dumnezeu s-o ierte!” și toți au plecat grăbiți în treaba lor lăsând-o singură cu groparii să aranjeze coroanele, florile și jerbele pe mormântul proaspăt. La pomană n-au venit decât câțiva oameni care o cunoșteau pe ea. A aflat după o vreme, că una dintre prietenele maică-sii organizase o pomană paralelă la care s-au dus toți care o cunoscuseră pe decedată. Cică s-ar fi ciocnit multe pahare în amintirea ei și s-ar fi râs mult.

Suferința Tincuței n-a fost că i-a murit mama. Lacrimile ei au fost pentru că nimănui nu-i fusese milă de ea. De-aia a comandat îngerul, să vadă lumea că-i pasă, c-o doare. Și tot ăsta-i motivul pentru care vine săptămânal la cimitir cu flori și cu lumânări. Se așază pe bancă și privește monumentul din marmură roz. Un înger îngenunchiat cu aripi frânte. Văzută de departe, pare că se reculege. 

Își amintește cum a ales modelul statuii. Era la sediul firmei, îmbrăcată în doliu mare, răsfoind catalogul cu monumente funerare apărut în condiții grafice deosebite. O picătură perfect sferică, venită de nicăieri, s-a spart în stropi minusculi pe pagina lucioasă a catalogului unde era fotografiat modelul „înger”. Cu siguranță că ăsta e un semn, și-a zis. Două luni mai târziu, îngerul roz cu aripi frânte a fost montat pe mormânt. Era cel mai frumos monument din tot cimitirul. Toată lumea care îl vedea spunea asta.

Deși au trăit împreună în aceeași casă toată viața, Tincuța nu are amintiri cu maică-sa. În poza de pe cruce, e tânără, frumoasă, elegantă, cu zâmbetul ei până la urechi, ca în după-amiaza aceea pe care nu și-a mai amintit-o de-atunci, în care maică-sa a dus-o în parc și a lăsat-o să se dea în toate leagănele, pe toate toboganele și în toate balansoarele. Când s-a învârtit chiar și în labirint deși ei nu-i plăcea să se simtă rătăcită. Când i-a luat vată de zahăr, s-au plimbat pe faleză și s-au uitat la nori care, atunci, doar atunci, niciodată de atunci, păreau iepuri care înotau pe spate. 

Nu-și va aminti nici că a întrebat-o despre balene.

– Sunt cele mai mari mamifere.

– Adică cum, mamifere? a stăruit Tincuța. 

– Nasc pui vii și îi hrănesc cu lapte, i-a răspuns zâmbind. 

– Adică așa cum fac mamele cu bebelușii lor, a zis bucuroasă, de parcă ar fi făcut o mare descoperire. 

– Exact așa, deșteapta lu’ mama, i-a zis și a sărutat-o în creștet.

– Mă păcălești, balenele n-au tâțe. 

Ea a izbucnit în râs și nu s-a putut opri minute bune. Tincuța s-a supărat, pentru că n-a înțeles de ce a râs nici măcar după ce i-a zis să încerce să-și imagineze o balenă înotând cu tâțele bălăngănindu-i-se în față și-n spate, în dreapta și-n stânga. Tincuței nu i s-a părut amuzant. Ca s-o împace, i-a cumpărat un balon mare, roșu pe care Tincuța l-a spart imediat așa că i-a cumpărat altul. Și altul și altul…

Au fost multe zile ca asta, dar Tincuța a ales să nu și le amintească.

În schimb, și-a amintit des de ziua aia în care Vali Bătăușul i-a furat sandvișul. 

– Dă-mi-l înapoi că altfel… o să vezi tu! i-a zis plină de curaj.

– Ce-o să văd, i-a întors vorba în bătaie de joc. O să mă spui lui tati? 

– O să te spun lu’ mami.

– Ba n-o să mă spui, continuase zeflemitor. Mă-ta-i curvă și pe tine te-a făcut din flori. Cară-te de-aici!

A plecat plângând pentru că toți copiii au început să râdă. Poate că dacă ar fi știut să-i răspundă, n-ar fi contat că n-avea cui să-l pârască pe Vali Bătăușul și ar fi uitat ziua aia și și le-ar fi amintit pe toate celelalte. 

Seara a întrebat-o pe maică-sa dacă e curvă.

– Tu ce crezi? i-a răspuns ea printr-o întrebare.

– Nu știu. Curvă e un cuvânt urât, nu-i așa? 

– E un cuvânt ca oricare altul, dar oamenii îl folosesc ca să jignească.

Tincuța nu insistase să afle semnificația cuvântului, ci fusese curioasă să afle cum a făcut-o maică-sa din flori.

– Tu ești făcută din dragoste și miroși a flori. 

A luat-o în brațe, a pupat-o și a gâdilat-o pân-a început s-o doară burta de atâta râs. 

– Mami, da’ noi de ce n-avem un tati în casă? a întrebat-o într-o altă seară. 

Nu i-a răspuns și discuția s-a terminat așa. Maică-sa n-a bănuit niciodată că Tincuța ar fi preferat să ia bătaie în fiecare seară cu cureaua, așa cum îi povestise colega ei de bancă c-o bate taică-său. Ar fi fost și mai uluită să afle cât de tare o invidia Tincuța pe colega ei de bancă pentru că toți o căinau văzându-i vânătăile de pe picioare.

– Tu nu-mi răspunzi niciodată la întrebări. Copiii râd de mine și tu nu faci nimic. Nu mai vreau să fii mama mea, a țipat strângând din pumnii ei mici. 

Ani de zile maică-sa a încercat cu răbdare, zâmbind să-i scoată din cap prostiile alea însă, în cele din urmă, încrâncenarea cu care Tincuța o învinovățea pentru toate a învins-o. 

– Ești bucățică ruptă din taică-tău. N-am ce să-ți spun altceva. 

Din seara aia a început s-o urască pe maică-sa. A urât-o și mai mult din altă zi, când la ușa lor a bătut un bărbat care a rugat-o plângând să-l primească să-și crească împreună fata. Maică-sa l-a alungat. 

– Era tata, așa-i? a întrebat-o Tincuța.

– Tu n-ai tată, ești făcută din flori.

A fost prima dată când maică-sa n-a zâmbit și ultima oară când Tincuța i-a vorbit. În următoarele opt mii două sute șaptezeci și nouă de zile nu i-a mai zis niciun cuvânt.

Ea a continuat să-i vorbească și să-i lase bilețele prin toată casa: să cumperi pâine, fă-ți curat la tine în cameră, ar fi cazul să te muți la casa ta, să ai o viață…Tincuța le aduna cu ciudă, scrâșnea din dinți fără să spună o vorbă, le făcea ghemotoc și le arunca la gunoi.

Fiecare și-a văzut de viața ei. Maică-sa nu părea prea afectată că fiică-sa nu-i vorbește, dimpotrivă, se bucura de fiecare zi. Se vedea cu prietenele ei, croșetau, jucau cărți, mergeau la cumpărături, în excursii. Tincuța a rămas să locuiască cu ea pentru că, în sinea ei, credea că așa o pedepsește. Sau că se pedepsește pe ea pentru ce nu-i poate ierta maică-sii. Știa că fiecare păcat trebuia răscumpărat printr-o penitență. Era convinsă că asta-i calea să ajungi în rai, și credea că așa îi dă și ei o șansă. 

De șase luni, de fiecare dată când Tincuța vine la cimitir, găsește îngerul din marmură roz plin de găinaț. Dintre toate monumente funerare numai al maică-sii e spârcâit. Doamne, ferește, o fi vreun semn? se întreabă și-și face cruci. A murit nespovedită și neîmpărtășită.

Prima dată, s-a întâmplat într-o duminică. A trebuit să se întoarcă din drum, că uitase lumânările. Semn rău. Când a ajuns la cimitir, a văzut grozăvia. De ce tocmai pe îngerul roz? Și-a învins greața și l-a curățat. 

Săptămâna următoare, vecina i-a ieșit cu gol în cale și primul ei gând a fost că iar o să se-ntâmple ceva. Iar a găsit îngerul cu aripile și cu capul pline de găinaț. Dumnezeu mă pune la încercare, și-a zis. A curățat din nou. Și lucrurile s-au tot repetat până când curățatul îngerului a devenit un ritual care-o îngrețoșează, dar pe care nu poate să nu-l îndeplinească, convinsă de-acum că asta-i va aduce izbăvirea.

Astăzi, Catinca a curățat monumentul sub privirile lui Tică groparul și ale femeii care tămâiază morminte. Cu mare scârbă, dar meticulos. Când s-a așezat pe bancă să se uite la îngerul curat ca-n ziua dintâi, i s-a părut că-i aude zicând Săraca de ea, e singură, maică-sa a murit, tată n-are. Da’ e încă tânără, încă poate face ceva cu viața ei. S-a lăsat învăluită în compasiunea lor, fără să-i pese că nu-i cunoștea nici pe ei și nici poveștile lor, și s-a simțit mulțumită. Cu ce-ar fi ajutat-o să știe că Tică ajunsese gropar pentru că după ce ieșise de la închisoare nu-l mai angajase nimeni ori  că femeia care tămâia morminte era nebună? A oftat și s-a gândit din nou că viața ei ar fi fost alta dacă-ar fi avut un tată sau dacă măcar ar fi știut cine era.

O cioară s-a așezat pe capul îngerului din marmură roz cu aripi frânte. A dat s-o alunge dar ciorii nu i-a pasat de ce vrea ea și nu s-a speriat de gesturile ei disperate. A fâlfâit din aripi să-și găsească echilibrul și a croncănit așa cum fac ciorile. A privit-o și a croncănit. Din ce în ce mai tare. Dușmănos? E o cioară uriașă și obraznică. Asta trebuie să fie pasărea care se cacă pe înger, și-a zis Catinca. Nici măcar nu-i un porumbel. Râde de mine? Cu siguranță își bate joc de mine, așa cum fac toți. A făcut doi pași spre monument. Cioara a privit-o insistent, curioasă, fără nicio frică. A croncănit. Spune ceva? Ce-ar putea să spună o cioară? S-a uitat la cioară. Cioara s-a uitat la ea. A scuturat-o un fior. Parcă împinsă de la spate de cineva, s-a apropiat de monument și, uitând că ea nu crede în reîncarnare, cu o voce mică și ochii holbați a întrebat cioara: Mami, tu ești? A îngrozit-o imediat monstruozitatea gândului că maică-sa s-ar fi reîncarnat într-o cioară, dar, în același timp, și-a dat seama că erau primele cuvinte pe care i le adresa după multă-multă vreme. S-a așezat din nou pe bancă și a început să plângă. Opt mii două sute șaptezeci și nouă de zile, repeta printre sughițuri. Și am mai lăsat să treacă încă aproape un an. De ce? Ce proastă sunt! Atâtea zile irosite. 

Când s-a liniștit cât de cât a ridicat ochii, exact la timp să vadă cum deasupra ei plutea un balon roșu. L-a urmărit cu privirea cum se ridica sus, tot mai sus, aproape de norii pufoși.