Într-un peisaj poetic tot mai supus fragmentării și recuperării estetice a discursului cotidian, poezia lui Florin Dumitrescu din Sentimentul naturii (Casa de Editură Max Blecher, 2023) se distinge prin neliniștea materiei, o insurgență molcomă dar persistentă a formelor de viață neglijate, împletind într-un palimpsest băltoacele cu metafizica, mormolocii cu logosul, Dudeștiul cu Olimpul. Imagini și senzații în care percepția ecologică nu mai e doar un gest contemplativ, ci un act de conștiință – ba chiar un tip de revoltă lichidă, o bio-rezistență postumană. Aparent diaristică în unele secvențe, dar cu reflexe oraculare, combinând autoficțiunea cu observația socială, baletul micro-cosmic cu sarcasmul urban, poezia generează un spațiu care nu este doar fundal, ci protagonist în sine: un ecosistem suferind, dar viu, în care insectele și larvele batraciene văd cosmosul mai clar decât ființa umană văduvită de reflexivitate. Unul dintre poemele esențiale este o parafrază ecologică a mitului ieșirii din peșteră: nu în forma platonică a iluminării intelectuale, ci în versiunea umedă, vâscoasă, în care iluminarea e bulbucată, viscerală, o trecere din „zeama primordială” în aerul tare al individualizării. Mormolocul devine figură a conștiinței în devenire, simbol al tranziției, al unei inocențe care își descoperă condiția socială: „cetățeni ai comunității de batracieni”. E un trop al fragilității devenite viziune – un ecocentrism poetic care rescrie lirismul din perspectiva alterității biologice. Această sensibilitate ecopoetică, cultivând recuperarea unei relații organice între eu și lume, între corp și geografie, dar mai ales între text și materia de joasă rezoluție a realului, se ferește de idealizări, optând în schimb pentru o poetică a impurului: bălțile sunt turbării cosmice, șanțurile devin spații ale unei lucidități resemnate, insectele și coropișnițele – figuri ale alterității absolute. E o rescriere a unui „sublim de ghenă”, un ecopostmodernism în care falia dintre biologic și metafizic se închide sub forma unei respirații comune – „lumina și frigul cu vecinii de bloc mineral”. Totodată, poemele se încadrează într-un tip de discurs liric angajat, dar cu un grad înalt de subtilitate estetică. În locul pamfletului sau al manifestului, Florin Dumitrescu preferă ironia diluată, autoironia. Acestea sunt reflecții asupra precarității proiectate pe trupul vegetal, care se oferă ca dar edenic și ca marfă perisabilă. Remarcabilă este capacitatea de a jongla cu registrele: de la tragicomic la grotesc, de la o metafizică a coropișniței la o senzualitate degradată a pepenilor. Există o tensiune permanentă între ceea ce este numit și ceea ce este resimțit, între enunțul poetic și sursa sa biologică: poemele freamătă de viață într-o manieră aproape materială – ele mișună, se bulbucă, se scurg, se încleiază. „Prelata se așterne” este o mostră de reificare simbolică a pieței, a haosului capitalist: Mega Image-ul nu e doar reper geografic, ci instanță sonoră, mecanism al haosului și al înstrăinării: „Prelata se așterne peste pepeni/ Neoane chicote și melodii/ de la Megaimage de vizavi/ vitrina scuipă peste piața Gemeni […]/ Sub mușama harbujii vor musti/ la noapte senzuali obraznici țepeni/ cum n-am mai pomenit nicicând asemeni/ iscoditorii ochi de mușterii […]/ și vorbele se sparg de pavimentul/ îngemănatei hale și-o transformă/ încet într-o curcubătă diformă.” Este aici o elegie discretă a marginalului, un gest de reabilitare a realului domestic, dar și o critică a modului în care poezia contemporană poate salva ceva din fragmentul urban prin limbaj. Asemenea unei insecte prinse-n rășină, poezia refuză zborul (sau i se refuză?), dar păstrează vibrația aripii. Ea este locală și universală, grobiană și sapiențială, rizomatică și profund umană. Angajamentul nu este pamfletar, ci organic – o formă de solidaritate discretă cu tot ceea ce trăiește, se zbate, moare, renaște în colțurile „blocului mineral” sau în „rondul de gladiole” al memoriei afective. E un discurs în care „rațiunea tulbure” a naufragiului devine formă de logos, deopotrivă mântuitor și absurd. Poezia angajată aici nu este de manifestație, ci de contagiune. Discursul nu cere milă și nici protest deschis, ci se infiltrează pe canalele senzoriale, pe detalii, pe scurtcircuite de imagine. De pildă, în „[Lasă-mă nene]”, gestul retragerii nu este resemnat, ci o formă de rezistență pasivă, o disoluție asumată în șanțuri și gladiole, în „spațiul ăla verde” în care secolul însuși este invitat să dispară. 

Fiecare poem funcționează asemenea unui rizom textual – nu are un centru, ci o rețea de sensuri distribuite, care pot fi accesate de oriunde, oricând. De exemplu, în poemul „Dudești”, vocea colectivă a mahalalei nu se constituie ca un cor epic sau un personaj liric distinct, ci ca o proliferare de fragmente identitare, fiecare ieșind la suprafață precum un „puf de păpădie” sau o „pânză de omidă”, metafore ale unei vitalități difuze care refuză verticalitatea marilor discursuri. 

După o primă parte, poemele din ciclul „Ecolalii”, în care hibridul liric și ironia barocă explodau într-o atmosferă textuală grotesc-jucăușă, părțile a doua și a treia mută discursul poetic într-o zonă tentaculară, unde gândirea se încolăcește pe sine, se înmulțește prin ramificare, se reproduce vegetativ. Avem de-a face nu doar cu o poezie rizomatică în sens deleuzian, ci și cu o textualitate contaminată, invadată de limbaje și registre divergente, de un flux asociativ care refuză ierarhii, centre și sensuri fixe. 

Partea a doua este deopotrivă onirică și programatică. Profesoara de română e transformată într-o valkyrie postmodernă care inițiază eul într-un ritual dionisiac de dezvăluire a „sentimentului naturii”. Acest gest nu mai este contemplativ ori romantic, ci visceral, fizic, închegat în contactul dintre limbaj și carne, iar poezia devine „vehicul al vibrației celei dintâi”. În acest ritual carnal-liric, natura nu este reprezentare, ci reproducere, iar eul se transformă în șopârlă, ciocârlan, licheni, embrion, triton – corpului ramificându-i-se „mii de permutări complexe”.

Partea a treia devine o extensie firească, dar cu mutații clare de paradigmă. Dacă partea a doua era ritmată de eros vegetal și de o lirică a metamorfozei, partea a treia este o coborâre în infrarealul postuman, într-o distopie din plastic și bachelită. Apare figura „Orfeu în stiren”, un Orfeu digitalizat, dezorientat, un „megastar al labirintului de fum” care nu mai mântuiește prin poezie, ci reflectă goana holografică a unei lumi hiperrealiste. Tonul este aici de o ironie amară. În „Descântecele lui Orfeu”, „Avem blugi și geci și tricouri din nailon/ acum și la pungă de plastic”, un refren-mantră al noii religii consumiste, în care materia lumii nu mai este spirituală sau naturală, ci formată din „făpturi hidroplaste”, „vidre nutrii nisetri și mrene” din plastic. Poezia își asumă estetica kitsch-ului pop-industrial, atacă ironic capitalismul și inflația produselor sintetice. Poemele acestei părți sunt toate tentative de desacralizare a umanului și a naturii. „Ia-mă de pe raft”, „pune-mă în coș”, „dezghioacă-mă” sunt imperative ale unui „eu” devenit obiect, marfă, inserat în fluxul unui supermarket ontologic. Poetul este aici un „produs”, un consumabil, o ficțiune imprimată pe ambalaj.

Volumul lui Florin Dumitrescu, departe de a fi o simplă carte de poezie, este un ecosistem poetic fluid, iar poezia însăși devine un instrument prin care natura, cultura, corpul și tehnologia se întretaie într-un dans grotesc și sublim.