lună nouă în Pești

să te dai cu barca pe apa care nu cruță niciun pește e ca și cum ai sângera sub frunze cu trupul
evei și nu te-ar vedea nimeni

ritmul e de trei pătrimi, bătaia inimii
vino o secundă înapoi, să ne rulăm o sfântă scriptură

poezie mai veche, cred că despre cineva,
probabil de fapt despre mine

în lume există doar cauzalitate
în lume există doar poate
m-aș duce acolo unde te arunci în gol dacă aș știi că n-o să plângă nimeni după mine
m-aș arunca chiar să zic că ți-aș repeta eu viața pentru tine dacă vrei
meet me acolo unde grijile te-așteaptă
meet me acolo unde necesitățile se-ntrepătrund cu noroiul de după ploaie

asumă-ți rolul
asumă-ți zborul
și asumă-ți tot ce se naște din cei care te cunosc și te-ar putea cunoaște

toate atașamentele mele m-au adus aici. acum încotro?

valurile te izbesc de tot ce ai mai drag
dar cât de bine e de fapt să stai să simți!
spitalul amorului trist, mușcat într-un colț, zici că-i gummy bear

am uitat fața și mirosul
hainele și vocea
în inima mea, perfuzii
pe piept, cărți
în mână, poze cu noi doi și mă-ntreb dacă ne-a fost de fapt vreodată bine

mi se spune că nu e totul despre mine și devin un om rău
mă-nvârt pe-aceleași străzi de-o viață și tot fac cumva să-mi fie dor
deși n-am plecat de-aici, am plecat de multe ori
dorul e singura mea soluție – 24 de ore pe zi minus alea cât dorm, 7 din 7

odată am stat treji 6 zile la rândul și în a 7-a zi am leșinat împreună începuserăm să cădem pe
scări ca borcanele pe tiktok la un moment dat ne-am spart și ne-a uitat creatorul de conținut
acolo cu creierii împrăștiați ne stătea atât de bine!

în lume se suferă și fără noi, și după
suferă și ei
nuferii

planeta suferă

nu mi-a zis nimeni că în dragoste voi fi singură

dau ore fixe dar întârzii
prietenii îmi zic că e timpul să cresc, dar încotro?
ascund juma’ de viață o viață pe care o poți descoperi în doar cinci minute
trebuie doar să te uiți la mine (te rog, uită-te)

când show-ul s-a sfârșit, fiecare la casa lui. așa-i și iubirea
cea mai bună promisiune pe care și-o pot face doi oameni e că viața e nici bună, nici rea

m-am trezit în sfârșit cu primul gând fără tine: ce sunt marile orchestre ale lumii pe lângă o
crăpătură într-o stâncă?

aveam durerea asta în mine care a stat în loc pentru o secundă pământul
nu s-a mai mișcat deloc cred și eu că e timpul să trec de partea cealaltă
doar că manualul meu de biologie intimă îmi spune că așa mi-e dat să fie
mereu deci ce rost să mai pun bandaj dacă la noapte fac iar skinny dipping?

te fac să înnebunești
valurile
ajunse pe cele mai înalte culmi
te izbesc de tot ce ai mai drag
și-ți spargi capul.
dar cât de bine e de fapt să stai să simți!

…und die Sonne strahlt

Era în autobuz și avea un gând. Stătea relaxată, cu spatele la geam și ceafa la soare.
(Februarie spre final, când noile începuturi se simt aproape, mult mai aproape decât pe 1 ianuarie.) Coatele sprijinite de bară, palmele moi, degetele răsfirate. Bazinul înainte, picioarele întinse de zici că era pe snowboard, căștile în urechi și mintea nici aici, nici acolo, nici la cântec, nici la el, nici la nimeni. Se gândea că ce dacă mi se vede sutienul? Pe bună dreptate. Ce dacă i se vedea? Nu-i așa că arăta ca Anna Karina cu paltonul și gleznele-i subțiri? Iar durerea asta în fund față de privirile care tot încercau să treacă dincolo de decolteu, care o cuprinsese de nu știa nici ea unde, era tot ce-ar fi vrut să simtă în viață (până atunci și, mai ales, de-atunci încolo). Pe lângă această certitudine, ceva ce-i făcea la fel de multă plăcere în acel moment era senzația familiară că e acolo unde trebuie să fie și că acolo e unde trebuie să fie. Lucru rar: simțea că e acasă în corpul său. Gândul ăsta îi încolțea mai ales primăvara sau la mahmureli, când toate-n jur îți șoptesc take it easy, ca unui ghiocel de-abia ieșit de sub plapumă. Zilele de martie și aprilie, însorite și cu vânt, făceau ca Bucureștiul să-i pară le fel de liber und dulce ca cele câteva capitalele europene pe care le vizita din când în când. Se întoarse cu fața la geam, să privească. Ar fi vrut să fie în Paris. Ar
fi vrut să stea pe treptele bibliotecii mari despre care-i povestise Simone de Beauvoir și să simtă grandioșenia vestului suflându-i în față cu încredere optimistă, nu ca boarea asta de-ți mătură sufletul și asfaltul.

Chiar dacă avea de ce/de cine să se sprijine (de bare, de stâlpi, de o rutină fix, de-un om, de-un grup compact și sobru ori unul eterogen și hazliu), oricum ar da-o, ieșea în minus. Autobuzul în care se afla era singura scăpare din calea gândurilor, dar și ăla trebuia să mai oprească la stopuri și în stații, iar ce îi trebuia ei în acel moment erau mișcările automate, rectilinii și uniforme, la viteze cât mai greu de îndurat pentru mintea pe care voia să și-o golească. Houses in motion, houses in motion. Und die Sonne strahlt. (Dacă ar avea o zi în care tot ce-ar face ar fi să asculte pe repeat astea două piese, ar face-o. De la prima la ultima cafea a zilei, cu mâinile tremurând nonstop, stând cuminte pe marginea patului, cu tălpile goale pe podea, dând imperceptibil din cap, dând din cap, dând din cap, dând din cap, dând din cap.

Anna nu are nevoie de mărunțiș în portofel ca să știe cum e să pierzi lucrurile mici când cauți să le arăți lumii doar pe alea mai mari. Lucruri mici, aparent fără valoare, dar a căror lipsă se face simțită crunt, greu și ascuțit. Iodură, clorură, bromură. Caută nod în papură. Tresare la cel mai mic foșnet. Stă ca pe ghimpi. Toate experiențele prin care trece sunt…

Se trezise cu un gol în stomac, un hău între ea și tot ce mișună în afara ei. Era ultima zi de admitere. Ziua cu ultimul examen. S-a dat jos din pat cu o frică imensă, să nu cumva să facă vreun pas greșit înspre dulap. (Asta ar fi însemnat eșec!) S-a așezat în genunchi în fața oglinzii și a stat să se privească atent, geană cu geană, por cu por, timp de cinci minute, înainte să se dezbrace de pijama și să constate că se dezbrăcase deja în somn, de frică să nu confunde – în posibila grabă a dimineții – pijamaua kaki cu pantalonii de jogging gri murdar pe care voia să-i poarte la examen.