Manole cel blând

Manole locuia la capătul satului, înspre pădure, dar nu s-ar fi putut spune că trăia izolat. Avea mașină, o Skoda veche, de prin anii 2000, cu care mai mergea la oraș pentru cumpărături pe la mall-uri și supermarketuri, pentru plata facturilor de lumină, de mobil și de cablu tv. Nu se știe de ce nu voia să plătească direct prin internet, ca toată lumea (deși avea internet, posta pe pagina sa de facebook poze din grădina cu flori, cu gâze, cu fructe și legume, cu apusuri și răsărituri frumoase), sau direct prin cardul bancar, avea card la una dintre bănci, unde i s-ar fi putut reține sumele automat. Își mai lua de la oraș câte o butelie de gaz, câte-o sculă electrică sau agricolă, când avea nevoie, și părea să aibă des nevoie, curtea și magazia din spate erau pline de cele mai eficiente și mai noi chestii necesare la casa omului. Bani avea, nu-i vorbă, se vedea că avea, lumea vorbea chiar că avea mulți, din pensie (fusese maistru-șef la o fabrică de confecții, în comunism), din mici afaceri și de la un frate plecat în Germania încă din 1993. Și până la urmă pe ce să cheltuiască el, dacă nu era o familie de întreținut și n-avea vreo boală gravă, pentru care să investească periodic în medicamente? Ai lui muriseră când era tânăr, nepoți nu existau, nu fusese nicodată însurat și nici nu fusese văzut până la vârsta lui cu vreo femeie. Era încă „flăcău” la șaizeci și doi de ani, cum se zice, sau „domnișoară bătrână”, cum mai râdeau unii răutăcioși, trăia singur ca un monah în căsuța moștenită de la părinți, o casă de cărămidă, solidă, veche, dar renovată cochet în ultimii ani, văruită complet în alb, cu alei pietruite împrejur, cu ancadramente de lemn băițuit la ferestre și uși, cu cerdac de lemn sculptat, cu acoperiș de țiglă nouă și cu două camere despărțite de o tindă. De femeie și de copii nu se pusese niciodată problema, deci, știa de mult toată lumea, dar asta nu însemna deloc că umbla flămând, murdar sau morocănos, dimpotrivă. Se ținea bine încă la anii lui, era zvelt, înalt, cu privirea albastră și cuminte, albise pe jumătate (purta părul tuns scurt, ca militarii) și-și lăsase o barbă colilie, mătăsoasă, de Moș Crăciun în devenire. Se îmbrăca mereu curat, cu pantofi lustruiți, pantaloni călcați și cămașă la dungă și chiar când muncea pe undeva, avea pe el un treining potrivit sau o salopetă. Îi plăcea tare catifeaua, poate fiindcă secția unde lucrase înainte de 1990 era profilată pe confecții din catifea, purta des șepci, blugi reiați, sacouri și geci din acest material tandru, în varii nuanțe și texturi, mai ales pe roșu, pe maro și pe verde, niciodată pe negru. Zâmbea mai tot timpul tuturor, avea câte o vorbă bună pentru fiecare, asculta empatic ofurile altora, mai sfătuia, mai ajuta cu bani, mai uita de datornicii pe care-i împrumutase. Nu intra nimeni la el în curte sau în casă, fără să fie servit cu ceva, cu un păhărel de tărie aromată, cu o cafea, cu o dulceață, un ceai sau un fursec. Fiindcă creștea albine (grădina-i era plină de stupi și se zicea că vindea bine produse apicole pe comenzi din străinătate), fiindcă avea o grămadă de găini pitice, de rațe și de pichere, plus trei pisici și doi câini mari,  fiindcă dădea mereu bomboane și ciocolată copiilor de pe drum după ce-i mângâia pe creștete și fiindcă se ocupa de săracii singuri în comitetul bisericesc al comunei, fusese poreclit „Manole cel blând”. Și așa-i rămăsese numele, aproape nimeni nu mai știa care era numele lui de familie, de fapt, el își însușise porecla atât de bine, încât își semnase cu ea și contul de pe facebook. Când nu trebăluia prin curte, avea mare plăcere să coasă din mărgele colorate goblenuri cu sfinți sau cu peisaje montane și marine, le înrăma și fie le dăruia, fie le vindea ici-colo, pe la prieteni amatori.

Când pică trăsnet vestea că într-o duminică dimineața lipsise de la slujbă și fusese găsit căzut în casă, lângă pat, mort în urma unui infarct devastator, toată lumea din sat fu șocată. Cum să moară Manole al nostru, dom´le, cum să moară așa un om de bun și de blând, cum să-l ia Dumnezeu așa de repede și degeaba pe „Manole cel blând”? O, Doamne, unde vom mai avea noi un om ca ăsta? De ce mor numai cei buni devreme, și cei bețivi sau cei răi trăiesc o grămadă? Ce viață nedreaptă! Tu-i mama ei de soartă! Ascunse sunt judecățile lui Dumnezeu, ascunse tare, asta-i clar!

Cei din comitetul bisericesc în frunte cu părintele paroh l-au pregătit de înmormântare și i-au inventariat cu grijă lucrurile, ca să i le dea lui frate-său când va veni din Germania pentru tristul eveniment. Atunci au găsit într-un sertar, lăsat parcă anume la vedere, un plic, era un plic din acela de corespondență oficială, mare, sigilat, din hârtie groasă, cerată. Sperau să fie ceva bani strânși pentru zile negre, vreun număr de cont bancar sau vreun testament minimal, să știe lumea ce să facă după moartea lui cu atâta bănet și lucruri, cui să dea câte avea, dar pe plic nu scria nimic. Au supus la vot, au făcut poze cu telefoanele, să rămână ca dovadă în caz de ceva, au mai adus martori de încredere și până la urmă l-au desfăcut, filmând din mai multe unghiuri, să nu se lase cu suspiciuni, după aia. Au găsit înăuntru o singură hârtie de xerox, îndoită la mijloc, pe care Manole scrisese cu pixul roșu, cu majuscule îngoșate, doar atât: 

VĂ FUT MUMA-N CUR LA TOȚI! 

Al lui era scrisul, au căzut cu toții de acord.