2090

Cerul de deasupra fostului port freamătă albicios. Diminețile sunt jilave, fac loc în ele trupurilor ca apoi, într-o oră, să înceapă să înăbușe. Cu toate că e încă rece. Și rece și cald. 

Nu mai e primăvară. E aproape mereu ceea ce se numea pe aceste locuri februarie. Dimineața, pământul e îmbibat, iar seara e crăpat. Tot timpul anului, dacă e să ne referim la vechiul sistem pentru timp, e acea vreme când poate fi purtată o gamă largă de haine. Practic, e sezonul perfect pentru modă. 

Cât îmi beau cafeaua mă uit de pe terasă la câțiva muncitori dărâmând șandramalele nomazilor din albia fostului fluviu. Gălăgioși muncitorii. Acolo li se permite să facă gălăgie, nu deranjează, important e să-și facă treaba, singura condiție fiind discreția soră cu invizibilitatea. Probabil dacă cineva din Siguranță ar fi prin preajmă și m-ar zări pe terasă, ar intra în ei – iar cei din Sig sunt destul de violenți. Nu i-aș putea opri: în ultima vreme pare că nu contează că nomazii au și ei nevoie de un loc (care, prin lege, li se permite teoretic), că muncitorii pentru a da randament e bine să fie lăsați în ale lor, că cei din clasa mea socială (ok, bogați) pot sta tihniți să asiste la orice priveliște le face dimineața mai bună. Pentru cei din Sig contează ordinea: șandramalele jos, nomazii și câinii lor goniți, muncitorii prestând în liniște, bogatul care se uită de pe terasa lui are dreptul să vrea doar asta și așa și dacă nu, dacă ar consimți la orice deraiere jucăușă de la ordine, ar fi tras la răspundere alături de celelalte clase sociale. Fără tratament preferențial. 

Mi-e dor de un câine. 

De fapt stau diminețile astea să vânez un lătrat de câine de-a lungul albiei fostului fluviu. Să văd un dulău cum sare prin stufărișul rămas, ca și cum ar fi găsit o pradă și, mândru, vrea s-o arate stăpânului. Care stăpân poate nici nu mai e de găsit. Uneori câinii sunt abandonați pentru că atrag atenția. Se întâmplă să fie și o înțelegere tacită – când nu-i mai pot căra după ei și nici nu-i mai pot hrăni, nomazii ascund câinii undeva, să fie găsiți de muncitori. Limbaj fără mesaj. Câinii astfel găsiți sunt adoptați. Nu e nepermis: e tolerat, zonă gri. 

Muncitorii de azi sunt mai curând cu chef de vorbă și tras de timp. Într-un cazan care le-a aparținut nomazilor au făcut focul și în fața lui cu rândul grupuri de 2-3 își beau cafeaua, în timp ce altă echipă de 2-3 trage fiarele, copertinele și adună pentru reciclare bucățile de carton. De la distanța la care sunt, n-ai putea spune dacă demolează sau clădesc. Poate ambele.  

Auzisem recent și de astfel de „cartiere” ale nomazilor care nu sunt distruse – ci, dacă tot există, convertite în altceva. Mai întâi ar fi trimise echipe de muncitori, ca cei de aici, pe urmă intervine o echipă Sig. N-am aflat și ce devin acele locuri. Presupun că dacă s-ar întâmpla asta aici, nu doar muncitorii ar fi înlocuiți, ci și eu din această vilă. Ordinul de mutare ar veni numaidecât, „invitația de repatriere” în orașul-stat de care aparțin. 

M-am mutat aici relativ de curând. Vila asta a stat părăsită multă vreme, vila de vacanță a familiei, o vizitam când eram mic, de pe când era fluviul. În sub-cloud-ul Copilărie, sunt consemnate aceste amintiri – de la celălalt de dinainte. În realitate, el – celălalt – o vizita pe când era mic. Când am reușit în sfârșit să accesez acest sub-cloud, m-a năpădit ceva ce ar putea fi numit nostalgie. Într-un mod euforic, într-un mod emfatic, care nu s-ar spune că mi-e tocmai caracteristic. Probabil de aceea nici nu ni se permite să accesăm sub-cloud-ul Copilărie – Copilăria proprie – până nu parcurgem anumite etape. Să ne dovedim responsabili, asumați, de încredere. Trecuți prin teste. Așadar, nostalgie. Ore întregi în fața unui puștiulică care alerga prin stufăriș și arunca pietricele și se murdărea în nămolul de la mal. Și știa că n-are voie să intre în apă, Sunt vârtejuri!, i se striga. 

Și apa – o întindere șerpuitoare și cam mâloasă dar atât de frumoasă la răsărit sau apus, înțesată de șalupe și câteva bărci-restaurant. O clădire cu un turnuleț cam kitsch, pe post de căpitănia portului. În față, la răstimpuri se forma o piață cu pește și legume și mărfuri de mâna a doua. Piața de duminică. În vechiul sistem pentru timp, duminica era pentru cei de aici ziua a șaptea din săptămâna formată din șapte zile. Statutată ca zi liberă, de sărbătoare și bâlci, duminica plutea în săptămână ca o cherry maraschino într-un cocktail. Am văzut în acele imagini cum puștiulică se perinda printre tarabe, se băga în seamă cu oamenii de pe șalupe. În sub-cloud ai opțiunea să trăiești experiența trecută și la persoana întâi – ca tine – și la persoana a treia – cum te-ai privi din exterior. Mă tot jucam cu opțiunea asta: eram eu ca el, apoi mutam pe persoana a treia și mă uitam la acel băiețel care eram eu, deși de fapt cică fusese celălalt care devenise între timp eu, preluându-l și pe copilul căruia probabil i s-ar fi părut asta mai amuzant decât ne-a părut nouă, mie sau celuilalt. 

Atât de straniu să știu că aici, nu atât de demult, a fost apă, aici unde acum pământul îmbibat va crăpa pe seară ca în fiecare seară, aici unde câțiva muncitori în salopete galbene adastă lângă niște construcții improvizate pe albia unde erau pești și cadavre ale celor prinși în vârtej, iar pe mal cruci ale nefericiților care într-o vară se înecaseră în încercarea de-a trece înot dincolo să facă plajă și sex.

Imaginile cu fluviul, acum puternic impregnate în mine, se suprapun cu priveliștea stearpă, un șanț în mijlocul unei semi-pustietăți. Brusc, cafeaua mea – bună după standarde, de origine, ținută la ibric până să dea în clocot – are gust searbăd, îmbibată de umezeala care cuprinde tot. Între cafeaua mea high quality și cafeaua zeamă a muncitorilor nu mai e nicio diferență. Cumva asta-mi dă un sentiment îmbucurător. Mereu am detestat ritualul de cafea – care e un anti-ritual – al celor din clasa mea: să luăm cafeaua, să ne lăsăm pe mâna unei mașinării care procesează o cafea vândută scump cu pretenții și povești colonialiste pe care în alt context le-am blama, la final exorcizată de orice proprietăți, gust sau tihnă. Ca să putem discuta afaceri, să ne facem rolul: tu dai acum, eu dau după, mă fac că dau, la final strângeri de mâini. Se mirau de ce prefer alcool la prima oră. 

Nostalgie deci. 

Simți așa o conexiune subită, o toropeală interioară care te și trezește, și n-are cum să te mintă, acela ai fost tu, acela ești tu doar că mic – asta auzisem de la mulți înainte să accesez sub-cloud-ul Copilărie. Mă lăsa rece pe atunci, îi priveam condescendent pe cei care-mi împărtășeau asta. Îmi ajunseseră pe la ureche și povești cu unii pentru care nostalgia asta euforică sau ce-o fi se dovedise o băutură cam tare. Unii chiar o iau razna, cu toată pregătirea anterioară (pe care probabil au mimat-o): nimic nu mai e în regulă, de la bun început toată trecerea în cloud compartimentat a fost o imbecilitate, o conspirație cu orașele-state și Restructurarea, locul lor – al nostru, al fiecăruia – e în altă parte, ceilalți de dinainte ar fi trebuit lăsați să-și ducă viața cum și-au făcut-o etc. Povești, e drept, destul de rare, niciodată cu nume. Pentru mine, – față de elucubrațiile cu „oh, te regăsești” – astea măcar aveau o intrigă. 

Ah. Sau ha. Nu știu exact sunetul dar cred că am scos ceva ca un suspin după o lungă așteptare pe care nici n-o bănuiam că există când am văzut pe ecran chipul acelui puștiulică. Ceva ce nu puteam controla, o fracțiune de secundă. Ca ceea ce îmi închipui că simțeau femeile însărcinate când li se arăta la radiografie o înclăială de imagini mai mult negre care era fetusul viitorului copil. (Nici eu nici celălalt n-am experimentat paternitatea.) O toropeală care, totodată, te și aduce în simțiri de niciunde. Asta am găsit eu în mine atunci. 

În primele 15 minute, ești doar pe opțiunea de persoana a treia – trebuie să-l vezi pe cel mic care erai, nu să fii el prin ochii lui – abia apoi poți să te joci să schimbi perspectiva de câte ori vrei. O cameră cu pereți verde ceai, o masă, un fotoliu lăsat pe spate, ecranul. Înăuntru: eu singur, un pahar cu apă, o bulină, un buton de panică. În caz că experiența se transformă în prea mult prea deodată. La prima accesare a sub-cloud-ului Copilărie, ești la ei, într-o cameră de clinică Sig. După ce ți se mai face un rând de teste post acea oră, și reiese că a decurs în parametri normali și ești compatibil cu experiența, ți se dă voie s-o accesezi și de acasă și de oriunde. Poftim un stick și în cortex parola. O ușoară recomandare: să ai grijă ce consumi în timp ce. 

Am anulat tot în acea zi. M-am închis în casă. Am tras jaluzelele. Mi-am luat o sticlă cu vin lângă fotoliu. N-am zis nimănui ce fac, de parcă m-aș fi uitat la pornografie – oarecum se asemănau, simțeam că fac ceva interzis. Nu era interzis – nu mai era – și nu era nici plăcere vinovată. Era peste și era sub. O emoție caldă, de astă dată, deja acomodată în mine, palpitând neclar printre gândurile și senzațiile mele. Ale mele, nu ale celuilalt de dinainte. Am pornit proiecția din sub-cloud-ul Copilărie proprie. O undă blândă de energie îmi traversa trupul uitându-mă când la băiețelul din fața mea, când – prin ochii lui – la lumea pe care o descoperea el. Opțiunea ca experiența să fie imersivă era premium, disponibilă doar după prima zi. Cumva, nici nu mă grăbeam să și simt ca băiețelul din fața mea, senzații sintetizate artifical de stimuli, îmi ajungea să-l văd, să savurez acest preludiu vizual dat de el și de lumea lui. Te-am găsit, îmi repetam în minte. Tu ești, te-am găsit. 

Tu ești eu. Tu o să devii eu. Nu, tu o să devii celălalt de dinaintea mea. El nu devine nimic, dar eu am devenit el și deci trebuia să te găsesc pe tine. Are sens?

În amintirile prelevate din acel calup, băiețelul are 6 ani. Nu foarte înalt, cam sfrijit. Cam prea timid. Forma urechilor, câteva semne pe gât, uneori expresia indiferentă și parcă etern bolnăvicioasă seamănă cu ale mele. Și mai e ceva – nu cu totul în gesturi, nu cu totul în expresii, dar mai e ceva ce recunosc la mine în el, la el în mine. 

Pornografie pentru adulți care nu se mai deschid emoțional. Așa zicea cineva. Mai erau variante care susțineau că treaba cu accesarea sub-cloud-ului Copilărie proprie e o făcătură legată de rețele de pedofilie. Că acei copii care ne sunt vânduți ca fiind variantele mici ale celor de dinaintea noastră care am devenit noi de fapt nu-s decât o momeală pentru cei ca mine – bogați – ca să ne determine să cumpărăm un copil de pe piața neagră. Un copil care seamănă cu cel pe care-l vezi în frumoasele tale „amintiri din copilărie”. Pedofilia e evident interzisă în orașul-stat de care aparțin, dar aparent în anumite cercuri se practică. Nimeni nu vorbea clar despre asta, iar eu – până să ajung la momentul accesării sub-cloud-ului – mă ținusem distant de zvonuri tocmai că nici nu puteai știi sigur, iar ideea unei rețele de pedofilie îmi dizloca mintea pur și simplu. 

Nu că nu înțelegeam de unde vin acele zvonuri – sau temerea că. Cum e să-ți vezi pentru prima oară la vârstă adultă varianta din copilărie și dintr-odată să știi – să fii inundat de certitudinea – că acela ești tu? 

Noi, ca produse genetice, naturale 100%, suntem alcătuiți-realizați-compuși-făuriți din predecesorii noștri. Din ceilalți, din celălalt al fiecăruia dintre noi. Din materialul lor genetic. Clone, să zicem, deși nu se folosește acest termen. Ești doar beta al unui alfa. Dar, la cum e pusă problema în societatea noastră față de cea de dinainte, tu ești alfa al acelui beta care e celălalt de dinainte, din care a fost prelevat materialul genetic pentru ce ești tu acum. Mai bun, mai viguros, mai apt, mai mai. Mai călit, deci primul care contează, alfa. Compatibil societății noastre, să-i păstrezi & perpetuezi valorile. Asta se așteaptă, în rest faci ce vrei. În orașele-state faci e-fec-tiv ce vrei. Dacă ești în clasa socială potrivită, dar și dacă nu ești. 

Ok, deci, să luăm versiunea oficială a societății în care mă aflu: eu sunt aici afla, iar celălalt de dinaintea mea, donatorul (deși incert dacă a consimțit prelevării materialului său genetic et co.), e beta. Până la Restructurare și la trecerea în cloud-ul compartiment, Beta a avut o viață după vechiul sistem: s-a născut natural, din părinți născuți natural și ei ca toți de pe atunci. A avut o copilărie, a crescut, a devenit cineva, a iubit, a fost iubit, blabla. În noul sistem, eu – Alfa – am apărut având aceeași vârstă pe care o avea Beta când a intervenit peste tot Restructurarea. Nu născut natural, ci făcut în laborator, ca toți de acum. Memoria care mi-a fost introdusă provine din memoria corpului lui Beta. Memoria corpului lui din acel moment. Gesturi, obiceiuri, ticuri, expresii, pofte, dureri, dorințe, tendințe, predispoziție la boli. Da, și boli. Medicii din Sig, dragii de ei, au reușit doar să amâne aceste boli, nu să le eradicheze. Nu încă. De aceea trebuie să fac controlul lunar, și upgradarea. 

Corpul lui Beta – foarte util! Mintea lui? În cloud. Compartimentată. La trezire am primit acces la o foarte mică parte din ea. Medicii s-au bazat pe faptul că memoria corpului le învinge și întregește pe toate și va putea da stimulentele și referințele potrivite pentru – da, poate nu cea mai emotivă dintre vieți – dar pentru cea mai exactă dintre vieți, potrivită cu cea a lui Beta, funcțională, îndatorată societății. Nu e puțin, nu e nici mult. De fapt, toată memoria lui Beta se află compartimentată în sub-cloud-uri la care primesc acces câte puțin, periodic, după etape de teste. Când am primit acces la sub-cloud-ul Copilărie proprie – cu stufăriș, fluviu, apusuri și duminici cu piețe și viermuială în fostul port pe un mal cu cruci când pe celălalt plajă și sex – treceam abia în a treia etapă. 

Bine ai venit în vârtej.

(fragment dintr-un roman în lucru)