Voiam să mor prin combustie internă

Am zis că mă las de scris.
Mă gândeam că în scris,
Întru viață, am tot atâtea șanse
Cât unul căruia-i cântă o cucuvea
Deasupra blocului, întru moarte.
Însă, e una ce vrea mintea,
Și ce spune corpul, o să fiți de acord.

Nopțile, au început să mă trezească
nişte cârcei în stomac, ca o alarmă.
Alarma care să mă trezească la… conștiință
Urma mereu să sune pe la 7.
Aceasta era alarma, firește, a scrisului…

Aș fi putut să citesc, doar că cititul durea.
Aș fi putut să mă uit ca tâmpitul la seriale
Întregi, doar că orice altă activitate,
În oricare altă poziție, durea.
Doar scrisul parcă îmi potolea un pic,
Uneori definitv, acest mic cărbune
Care mocnea.

Dar nu m-am speriat,
Nu m-am întristat,
ipohondria nu mi s-a activat.
Mi-am zis: ia uite, domne,
Lucrurile încep a se aranja,
Ți se împlinesc visele,
Chiar dacă e unul din cele din urmă.

Voiam să mor prin combustie internă.
Să ard, ca un chibrit.
Și ori de câte ori vreau să vorbesc
despre moarte,
Gândesc prin cărți ca să vorbesc
Cu rânjet, fără frică.
Prin texte moartea parcă abdică.

Miere în troleibuz

Atâtea după-amiezi lipicioase
de vară am petrecut
în transportul public
al orașului meu, încât
o zecime din călătorii acestuia
vibrează cu o indiferență prefăcută
în prezența mea, ca atunci
când își întâlnesc unul din
cei mai iubiți amanți.

Sunt librar, domne

Răsfoiesc filă cu filă
Viața aceasta sucită
Și mi se pare că văd ceva
Că înțeleg ceva
Uneori chiar mi se creează impresia
Că trăiesc în ea.

Ceea ce am învățat din librărit
Este, ca să mă exprim mai simplu:
Plăcerea de a (o) vinde.

VÂND VIAȚĂ CU NEMILUITA
TRECUTĂ PRIN CIUR ȘI DÂRMON
ÎNCĂ NERĂZVRĂTITĂ

Când mă abordează câte o vampă
Mi-o vând pe trei copeici ca pe
O săptămână milleriană la Paris
(Timp în care îmi înjur și părinții
Căci sunt ipohondri și insuficienți,
Rup legătura cu Mona mea,
Arunc inelul prin care încă nu i-am tras
Degetul inelar sau îl vând
Pe o salată cu creveți la Chernomorka).

Când sunt luat în serios ca poet,
Invitat la festivaluri, angajat în vorbă,
Beau ca poeții, vorbesc coerent
Și fac spectacol din nimica,
Până cad librarii-poeți de pe scări
Și toți, înafară de mine, îi ridică.

Sunt librar, domne.
Sunt poet… sunt băiatul lui Boria;
Aka – pentru prietenii vechi – fanfaristul!
Sunt amic cu Fanfarov, pot să spun
Și aici cât de mult îl iubesc.
Dar nu asta-și dorește: nici el
Nici iubita lui, Nici Duratski,
Nici VonAim, nici pleata lui,
Nici Fruntașu, nici Moni,
Nici Republica ei,
Nici Republica lui,
Nici Republica.

Sunt librar, domne.
Sunt generos cu toată lumea,
Dărnicia e numele meu. Fac favoruri,
Bag complimente, îmi plac toți autorii,
Nu există literatură proastă (există!)…
Lumea e plină de frumusețe și
Lumina de afară e lumină adusă direct
De pe Atos sau Lycabettós,
Iar porumbeii coboară din cer
Ca niște pungi de plastic
Și toată lumea-i euforică,
Metaforică, claustrofobică,
Când vine uneori și rândul meu.

Iar când vine rândul meu,
Ce pot eu să ofer?
Și ce mi se oferă?