În direct 

Bunicul s-a ținut tare jumătate din primul trimestru. Spre iarnă s-a înmuiat.

– Tu vrei placă și eu ți-o cumpăr, da’ mergem numai împreună, io cu tine, să văd cu ochii mei ce prostie ți-ai ales. Bani nu-ți dau pe mână.

M-am cam ofilit. Moșu-meu nu prea avea gust, adică îi plăceau chestii de bărâni, iar când vedea haine și scule colorate, îl apucau năcăfalele. Mi-am luat înfățișarea de câine obidit și am coborât odată cu el la Unirea, apoi am luat-o amândoi în sus, pe lângă Manuc și am ajuns în Lipscani. Bunicul se uita disprețuitor la tot ce avea sclipici, magazine, sacule, fete.

– Tata, săracu’, străbunică-tu, Sile, s-a angajat aici în ’43, băiat de prăvălie. N-a stat mult, numai până-n ’46, da’ i-a fost de învățătură, că, după aia, degeaba încercau să-l păcălească șmecherii. În ’44, era deja mâna dreaptă a patronului. El ținea cheile. De atunci a învățat că lumea vrea să-ți ia banii și-atât. 

– Era zgârcit?

– Da, mă, puiule, tata, Dumnezeu să-l odihnească, era tare zgârcit, zice bunicul cu duioșie. Până mi-a luat o pereche de pantofi, mi-au crescut picioarele și-am intrat la liceu. Da’ mai tîrziu, când am fost pe banii mei, m-am gândit mai bine. A făcut foamea în ’47, când m-am născut eu. Atunci păstrai și-un capăt de ață, numa’ să nu mori. Cine a făcut-o înțelege. Cine nu, nu. Tu sigur n-ai lins farfuria. Nu-i vorbă, că noi n-am făcut foamea, da’ totuși… 

Se oprește și se uită în colț, unde e restaurantul La Mama.

– Aci era, odată, o chestie mare, îi spunea Regina, un soi de Mall de-al vostru, mai mic. Mărfuri de tot soiul. Bune. Trainice. Te țineau până se toceau de tot. În prăvălii se vindea tot ca acum, la grămadă. M-a adus în ’57, să văd. Ce să văd, că nu mai era nimic de văzut.

Bunicul are 71 de ani, e cam caraghios și pedant, le știe pe toate și e tare bătrân, deși tata îmi zice că e încă verde și c-o să trăiască o sută de ani. Aoleu, o sută de ani! o veșnicie! 

– Patron era unu’ Leiboviț, bătrânul, continuă el, că mai era și un tânăr domn Leiboviț, dar plecase în pelerinaj la Țara Sfîntă și nu s-a mai întors. Lui i-o fi fost ușor în Țara sfîntă, domne, da’ patronu’ lu’ tata avea pe dracu-n el. Știa să vândă, jidanu’. Vindea tot. Mirosea clientu’ de la un kilometru și-și făcea gheșeftul mai bine decât o fac o mie de corporatiști de-ai voștri. Mi-a zis tata că nu era om să nu plece cu te miri ce din prăvălie. Și-un flecușteț era bun.

De unde o fi știind bunicul cuvântul corporatist n-am idee. Se uită prea mult la televizor. Dar cred că se uită în secret, niciodată nu spune ce-a văzut și o dată te pomenești că întreabă da’ cine-i ăla? Cine-i aia? 

– Era cu ochiu’ pe tine și într-o clipă te ghicea. Se uita la tine-n în față, te citea la fix. Și marfa o comanda la fix, nu greșea niciodată. Tata, săracu’, zicea că n-a fost niciodată în pagubă, deși toată ziua se plângea că n-are bani. Dă-l în pizda mă-sii, avea. Poate îi mâncase ăl tînăr toate paralele, nu știu, da’ avea. Tata a învățat de la el cât nu-nvățați voi în zece școli. Însă cheia de la casa cu bani n-a ghicit-o neam. Să fi văzut ce aducea acasă de la magazie, te cruceai!

– Păi, ce magazie? Nu era magazin?

– Nu, frate, aducea de la magazia CFR. Asta a fost mai târziu, nu știi tu.

Mergem împreună pe Lipscani și eu sunt cu gândul numai la placa mea. Dar moșul s-a oprit și nu se dă dus mai departe. Acum, naiba, uite că ne-am poticnit în față la restaurant, dar nici nu intrăm în el. 

– Într-o zi, străbunicu-tău l-a văzut cu ochii lui pe Leiboviț bătrânul că iese de la tejghea și se duce într-un colț. Își strângea capul între mâini și mormăia. Mmm… Aoleu… C-o fi, c-o păți, l-a luat la-ntrebări. Nici tata nu era venit cu pluta, învățase și el cum să ia omu’. Leiboviț avea mai multă încredere în el decât în fii-su. Ăl de plecase-n Țara Sfîntă, vai de capul lui! Jupânul tocmai venise de la dentist, își pusese dinți de aur în toată gura, pricepi?, ca să țină banii în casă. Se apropiau rușii, nu știa nimeni nimic. Și chiar în ziua aia, își ținea capul în pălmi și rotea niște ochi de nebun. «Te doare, jupâne?» Jidanu’, săracu’, a dat din mână. «Vasilică, tu auzi ceva?» «Ce s-aud, jupîne?» «Muzica.» Tata a făcut ochi mari, mari. «Cântă Zavaidoc de undeva.» Tata a ciulit urechile și și-a făcut cruce cu limba. Nu se auzea decât un difuzor răgușit, de afară, o reclamă la Gladys. «Jupâne, te doare ceva?» Omul a rotit niște ochi aiuriți și, în loc să-l repeadă, a oftat. «Vasilică, puiule, aud. Eu aud ceva. Tare.» Respectuos, tata a așteptat urmarea. «Aud Radio România. Uite, acum s-a-ntrerupt!» «Jupâne», a zis tata. «Atenție, lăsați aparatele deschise. În curând vom transmite în cadrul Radiojurnalului un comunicat important pentru țară» A stat așa, cu ochii-n tavan, de nebun. «Vorbește Regele!» a strigat Leiboviț. Tata și-a zis: s-a țicnit bătrânul. N-a zis-o cu voce tare, că nu era nebun. «Hai afară, jupâne, să te liniștești.» Difuzorul de alături o ținea întruna cu Gladys. Și unde nu-ncepe, nene, Leiboviț să răcnească ca din gură de șarpe. Zicea, cuvânt cu cuvânt, vorbele Regelui. Vorbea ca Maiestatea Sa: «Români, în ceasul cel mai greu al istoriei noastre am socotit, în deplină înțelegere cu poporul meu, că nu este decât o singură cale, pentru salvarea Ţării de la o catastrofă totală: ieșirea noastră din alianța cu Puterile Axei și imediata încetare a războiului cu Națiunile Unite.» Tata a chemat lumea din jur și s-a strâns omenire ca la urs. Iar domnul Leiboviț nădușea și zicea cu voce tare ce-i suna lui în cap. Atunci a vândut tata tot ce era-n prăvălie, și-ar fi vândut-o și pe bătrîna Libovitz, de-ar fi putut-o căra jos pe scări. Vezi ce școală bună?

– Și – întreb eu – ce zicea? 

– Cine să zică?

– Regele…

– A, nu contează. Cică căzuse Antonescu. Era 23 august. Tata mi-a arătat prin ’64 niște bani pe care i-a făcut atunci. Ascunsese jumătate…

– Nu mă-nnebuni! 

– Da, domne, se strînsese lumea ca la urs. Însă bietul jidan își strângea capu-ntre palme, de ai fi zis că-i crapă. Banii ăia de care-ți zic nu mai aveau valoare în ’64, da’ fuseseră frumoși, pe onoarea mea, aveau picturi colorate pe ei! Erau cu tablouri de Grigorescu. Ei, stai să-ți zic. Între ăi de se strânseseră era și bunică-ta. Era fetiță. Când a văzut-o străbunică-tu’, i s-a pus pata și peste trei ani veneam io pe lume. Pricepi? Atunci a cunoscut-o pe mama.

– Și?

– Nici un și. Era de la dantură. Domnu’ Leiboviț prindea Radio România cu dinții.

– Cum, cu dinții?

– Cică avea un soi de scuipat mai oțetos și cu aurul și oțelul de la doctor de i-l băgase-n rădăcină îi făcuse un radio cu galenă.

– Cum cu galenă?

– Măi, pe vremea aia, se prindea radio cu niște chimicale.

– Și?

– Și nimic. În ’46, a plecat și el din țară, în Israel, iar în ’47 tata s-a angajat magazioner la Grivița, că avea acolo un văr. Cum ți-ar veni unchi, nu știu dacă-l știi. Un terchea berchea. Mai ții minte ceasul ăla cu locomotivă, pe care l-ai scăpat în closet când erai de trei ani?

– Ce ceas?
– Ei, tata l-a adus. De la magazie, cum îți spusei. În ’52. Aducea mereu câte ceva. Slavă Domnului, nouă nu ne-a lipsit nimic! Când l-a spart tac’tu, i-a tras niște scatoalce de i-au fluierat urechile o săptămînă… M-am supărat. «Să nu dai în băiatul meu!» «Vezi să nu te iau și pe tine la omor.» Așa era el.

– Lasă asta! Da’ cu dantura lu’ ăla cum s-a rezolvat?

– Nimic, s-a obișnuit. A zis că, acuma, dacă vin rușii, e mai bine să-ți ții gura închisă.

– Și?

– Și ce? Nu ți-am spus c-a șters-o-n Israel în ’46? I-o fi scos acolo. Să nu-mi spui că nu-ți place – îmi zice el, arătându-mi skateboardul din vitrină –, că mă supăr!

Mă uit. E mai frumos ca în visele mele.

– Se poate, bunicule?