La sfârșitul serii o fată mi-a cerut numărul de telefon. Nu aveam la îndemână nicio bucățică de hârtie. Și-a scos buletinul și un pix din poșetă și a scris 612658 pe una dintre ultimele pagini. Multă vreme am fost mândru prostește de acest moment care s-a petrecut în Cazinou, în iunie 1994, la banchetul comun de sfârșit de an al claselor a XII-a de la liceul Eminescu. Terminasem cu un an mai devreme și consideram că e de datoria mea să particip la orice chindie în care cunoșteam măcar o persoană. Fusese parțial renovat în 1986 spun analele. Avea ceva de clădire ICR într-o capitală europeană, de fostă dansatoare la bară devenită maistru oțelar. Tapițeriile ponosite din interior cunoscuseră multe pahare. A intrat rapid în descompunere, devenind locul prin fața căruia ajungeam doar când le plimbam pe  rudele din țară. În rest, pentru generația mea a fost o cochilie lipsită de viață și de orice tip de relevanță cu excepția vederilor oficiale. N-a făcut partea niciodată din identitatea Constanței în care mi-am petrecut primii 25 de ani, spre deosebire de On Plonge, Scoica, Casa de Cultură, Hotel BTT cofetăriile Crizantema și Trandafirul, locuri pe care le frecventam asiduu până când să apară primele baruri. Dacă Mazăre l-ar fi folosit ca hub pentru mafioții locali și internaționali ar fi devenit un spațiu conectat autentic la viața orașului. Până și Casa Armatei de lângă liceu era mai vie, găzduind petreceri de majorat, concerte dar și cenaclul de literatură SF Andromeda unde am intrat cu pași moi în același an în care o fată și-a scris numărul meu pe buletin. Ne-am văzut de două ori și ne-am plictisit îngrozitor. Mai mult ea, care se aștepta să fiu flamboiant. Cred că s-a bucurat când au apărut cărțile de identitate de plastic. Cred că se bucură că s-a redeschis Cazinoul.