În ochii unei copile de abia cinci ani, „Castelul” ce se înălța somptuos parcă direct din valurile mării părea ca din Legendele Nordului, cartea pe care abia începuse să o descifreze pe-atunci, vrăjită. O noapte de miez de iarnă, geroasă, vijelioasă, cu vântul șuierător, candelabre și lampioane de țurțuri pe streșini și pe stabilopozi, marea toată volbură, ușor înghețată spre țărm, polei pe faleză ca la patinoar, de lucea și reflecta fiece luminiță. Noaptea de Revelion 1975. Îmblănită toată într-o hăinuță cu glugă, ca o mică ursulină, copila privea amuțită, din brațele tatălui ei, imensitatea albă, fascinantă și straniu-angoasantă a castelului de pe țărm. Imaginea aceea de poveste i s-a amprentat pe retină și-n amintire pentru o viață. Intactă. Și alături de ea, s-a mai așezat o „fotografie” din aceeași noapte: silueta elegantă a mamei, în rochia lungă de mătase, neagră cu flori mari oranj, pe scările marmorate, elegante, maiestuoase, ale castelului, sub luminile strălucitoare ale candelabrelor de cristal. Niciodată mama nu a fost de atunci mai frumoasă. Niciodată. Dar și viața i-a fost prea scurtă.

Acestea sunt primele mele memorii-tablouri cu Cazinou din Constanța mea natală. Nu știam pe atunci cum se numea, nu știam nici de când veghea pe faleza țărmului tomitan, nu știam pentru ce fusese destinat. Nu știam nici că nu aveau voie copiii să se strecoare prin cotloanele castelului, prin ușile întredeschise, curioși să descopere minunății, ascunzându-se pe după draperiile de catifea și privind de acolo spectacolul lumii. Nici nu îmi puteam închipui că nu voi mai intra niciodată în castelul meu timp de jumătate de secol. Nici că, peste vreo 25 de ani, rochia neagră de mătase a mamei va fi printre singurele moșteniri rămase de la ea și că o voi îmbrăca la rându-mi într-o noapte de Revelion, la un alt castel, nu la Cazino, și că mă voi simți în ea copleșită de nostalgie, de dor și mâhnire, având continuu în minte și suflet imaginea mamei mele din Cazino, dansând valsuri după valsuri, zâmbitoare, fascinată, alunecând pe învelișul marmorat ca pe o apă de fildeș. Nu știam că ochii tatălui se vor asumbri și înlăcrima privindu-mă în rochia aceea de vis, abia șoptindu-mi „Ce mult semeni acum cu mama…” Iar mama deja nu mai era de trei ani. Florile mari oranj, crini sau poate amarilus, deveniseră urmele ei din noaptea Cazinoului, amprentele ei vii pe corpul meu tânăr de treizeci de ani, valsând în brațele iubitului, iar taica privind amuțit la noi, cum copila odinioară își privea amuțită părinții valsând.

Tata nu știa că păstrasem intactă, neclintită, Noaptea de Revelion de la Cazino. Nu mai știa nici că tot el îmi povestise apoi, sub ploaia mea de întrebări iscoditoare, despre castelul meu, cum deja mi-l apropriasem. Îmi povestise de pildă că fusese inaugurat în august 1910, la nici o lună după ce se născuse mama lui, Mamamare, stâlpnica mea. Iar asta pentru mine a însemnat totul despre Cazino, chiar și dacă nu aș fi aflat mai multe. Tot pe atunci îmi spusese tata însă și că mulți oameni își dăduseră viața aruncându-se în mare de pe el și că se zvonea că este bântuit de spiritele lor, și că de aceea copiii nu aveau voie să umble singuri că vor fi luați de fantome. L-am crezut. Cum să nu-l cred pe atunci pe cel mai iubit tată de pe pământ? Și de pe mare, unde era să și piară într-o vară din cauza unui atac de cord, în larg fiind pe yacht împreună cu niște prieteni, sub ochii mei și sub umbra Cazinoului. 

Cazinoul din Constanța a rămas pentru mine un reper pentru frumusețe, splendoare, eleganță, dar și stranietate, mister, obscuritate. Locul de memorie în care am revenit la nesfârșit în toți anii din copilărie, adolescență, tinerețe, pe când locuiam în Constanța, dar cu atât mai mult de când am ales calea Bucureștilor și fiecare reîntoarcere acasă era un prilej de reîntoarcere pe faleza Cazinoului. De unde scriu și acum aceste însemnări. Plimbările îndelungi, popasul pe treptele lui sau pe scările și stâncile dinspre mare, sau alura impunătoare ce domina tot spațiul din jur atunci când ne aventuram cu un yacht în larg – ce să survoleze mai mult peste timp dacă nu această arhitectură Art Nouveau cu arcade, stâlpi și volute, zeci de ani în ruine, și totuși maiestuoasă? Sau iubirile din adolescență și tinerețe, ce se țeseau întotdeauna pe faleza lui, locul jurămintelor, al făgăduințelor și al iluziilor (sic!).  Locul totodată în care am putut plânge fiecare stingere a unei ființe dragi: Mamamare, mama, tata, ei și alți dragi, an după an, după an, și acum nu prea am puterea să mi-i plâng în altă parte. Aici, acum, într-o dimineață cețoasă de aprilie, pe o bancă sub arborii de mătase încă neînfloriți, rochia neagră se rețese pe treptele restaurate ale Cazinoului. În alb curat, renovat, reînsuflețit, ieșind din peretele de ceață ce ascunde totul, ce ascunde chiar și marea, Cazinoul este mai straniu ca în acea noapte de Revelion de acum jumătate de secol. Scriu despre el de parcă aș scrie despre cele mai prețioase locuri de memorie vie din inima mea: casa copilăriei, de pe străduța ce dădea în golful pescarilor, casa părintească, Delfinariul, Castelul Regal din Mamaia, Piața Ovidiu, Liceul Mircea cel Bătrân. Printre altele. 

Au fost ani când starea deplorabilă în care fusese lăsat, aproape în ruină, cu pereții dărâmați, ferestrele sparte, părți de fresce căzute, îi dădeau o înfățișare de castel-fantomă, cam cum era în Marile speranțe, imaginea lui nu mă mai înfricoșa, dar mă umplea de mâhnire, de negură, îmi părea inacceptabil, revoltător, nedrept să fie lăsat de izbeliște așa cum a fost lăsat în anii postdecembriști. Prin 2012, mi-am luat inima-n dinți și am pătruns ușor printre ferestrele sparte și am privit înăuntru. Oribilă mizeria, mirosul de mucegai și gunoaie, dejecții, țevi ruginite, bucăți de ziduri, pungi, leșuri de pescăruși… Ca multe alte clădiri de patrimoniu lăsate în ultimul hal. 

Îl întrebam pe taica adeseori, de-a lungul zecilor de ani, ce mai știe despre restaurarea și reconsolidarea Cazinoului, dacă va mai fi vreodată readus la viață. Îmi mărturisea și el cu amărăciune ce mai afla de prin „culisele” politicii orașului, zădărnicia, blocajele, jocurile urâte. Poate de aceea nu mi-a venit să cred ochilor, după 2020, atunci când am văzut schelele și panourile constructorilor ridicându-se și acoperind Cazinoul. Am urmărit fiecare etapă, an după an, la fiecare întoarcere a mea la Constanța, curioasă, nerăbdătoare, chiar temătoare să nu se blocheze iar renovarea (oho, câte clădiri nu au rămas așa, la începutul renovării, muribunde…), stând la Vraja Mării (de niște ani se numește The View) ore în șir privind faleza, marea, portul, Cazinoul în renaștere. 

Între timp, de curând reîncepând să pictez, l-am schițat pe o pânză, cu marea deschizându-se spre orizontul larg, nesfârșit, cu bucuria imortalizării lui nu doar prin fotografii. Era în Joia Mare. Iar frumusețea face ca redeschiderea oficială pentru public să fie pe 21 mai, de Sfinții Constantin și Elena. Pesemne vizitatorii vor întrezări vag, pentru o clipă, rochia neagră de mătase cu flori mari oranj a mamei (Elena fiindu-i numele), la braț cu spiritul tatălui meu, pe scările marmorate. Amândoi, într-un vals nesfârșit, înălțându-se dincolo de arcadele castelului meu.