Alertă de tsunami

– Uite-o pisoaică!

– Acum pictăm drumeagul ăsta!

– Are praf! Nu mai bine pisoaica? Ce-ar fi să pictez direct pe ea? Dac-o fac toată roșie?

Asta cu întrebările e Scorpioara limbută. Hăituiește cu privirea o calico borțoasă care se tupilează mai încolo, printre niște boscheți de cătină. Fetița și-a proptit prima scăunelul pliant printre smocurile buruienoase din coasta drumului și-acum scoate din gură panglici de cârcoteli. Până când pricepe că n-are loc de întors. Târâș-grăpiș, se pune pe treabă – care treabă la ea înseamnă acoperitul colii albe c-un ghiveci de culori, de nu-i ajunge niciodată porția zilnică de tuburi cu tempera și guașe. Lângă ea își trage scăunelul Castorul mârâit. Ăsta bălmăjește ceva tot timpul, ba te și-ngână la fiecare vorbă. Pân’la urmă face ce i se spune, de capul lui, da’ face. Apoi e Luna scobitoare, un boț bălăior mereu cu câte-un degețel (oricare) vârât în plăselele nasului cârn și mintea împrăștiată hai-hui, de nu știi dacă te aude sau te pricepe. Și-apoi e el: roșcovanul chitic. De cum l-am văzut, mi-a fugit gândul la Împăratul muștelor, așa că-i zic Saimon. Patru sunt cu totul (deși în hârțoage erau trecuți mai mulți) și-s prea destui pentru mine. 

De când am ajuns cu gașca la Vadu, batem coclaurii. În contractul meu de „prestări” scrie activități vizuale în tabăra de creație, așa că, în cele trei ore de program zilnic, ne vânzolim prin pustietatea extrasezonieră, cu harnașamentul după noi, benoclându-ne la priveliști; după aia, mai și creăm, mă rog, mâzgălim niște coli albe de desen. Castorul, Luna și Saimon vin de la un plasament, „Toma Alimoș” parcă-i zice. Acolo a stat și Scorpioara până să fie adoptată de un cuplu franco-finlandez strămutat, naiba știe de ce, în România. În bungalou suntem cazați opt. Fetițele într-o cameră, băieții într-alta, eu împreună cu Felicia de la centru (o asistentă socială responsabilă cu alte activități educative, da’ mai mult maternală la cum se ține după curu’ copiilor zi și noapte). Apoi Corina, pediatra. Asta ar fi trebuit să stea împreună cu reprezentanta sponsorilor, însă madam Cuzneț e o gomoasă care a vrut neapărat single, separată de ceilalți – ca să-și trateze alergia la plozi, bănuiesc. 

În prima zi, le-am povestit ăstora mici despre linii și copaci, cercuri și flori, cifra trei și păsări în zbor, perspective și puncte de fugă… pe câmpii. Am trăncănit cam de una singură. Când mi-am dat seama că n-am cu cine să mă-ntind la teorii, am trecut la fapte în culori: am scos tuburile cu vopseluri, pensulele, borcănașele pentru apă. Copiii au chirăit de plăcere – mâzgăleau deja uși, pereți, faianțe cu degetele înmuiate în lavabile de zugrăvit sau în cosmeticale șutite de la îngrijitoarele centrului. Ne-am tot mutat cu scăunelele pliante ba într-un pâlc de sălcii, ba lângă un doc cu bărci scorojite și duhnind a hamsii, ba înșirându-ne de-a lungul drumului spre Corbu. Saimon nu folosește culori, doar batonul grafit Lyra, singurul pe care-l am în geanta pliabilă de pictură. Îl înhață ca pe un făcăleț. Apoi îl strânge zdravăn în pumn și trage cu el niște tușe groase, parc-ar tighelui foaia la mașina de cusut. 

În a doua zi de tabără a făcut un fel de față răsturnată, cu niște plete „atârnând” în sus, dar cu ochii, gura, nasul și urechile în poziție normală. Georg Kern-Baselitz, m-am gândit imediat, tablourile lui neo-ex din gagosianul Basel încă-mi erau proaspete în minte. Dar Saimon-și-Baselitz…? Coincidență stranie, sută-n mie.  M-am uitat cu luare-aminte la foaia ruptă din caietul de desen și l-am întrebat pe roșcovan pe cine „reprezintă” chestia aia. A cui era căpățâna? Mi-a răspuns… ecoul.

– Zic să nu insiști, m-a sfătuit Felicia. 

– Asta-i o tramă, i-am vârât eu desenul sub nas.

– Nu, e o… dramă, m-a contrat colega de cameră, iar ea nu e deloc o drama queen.

Mă-sa lui Saimon o tulise în Italia și se ținea cu un biker, mai postase ici colo niște poze roadie, altfel nu se mai învrednicea să dea vreun semn. Nimic nou sub soare, îmi spun.

– Pe urmă… Taică-su, de care era tare apropiat, s-a trezit șomer și-a trebuit să plece la muncă pe-afară. Cred că mai mult pentru ăsta micu’. S-a urcat pe-un vapor spre Sporadele de Nord, dacă știi unde-s astea…

Nu știam, aveam google. Am dat din cap că da.

– Spera să-și găsească un job pe vreo insulă, hamal în port, cine știe?… Dus a fost, n-a mai aflat nimeni nimic de el. A umblat vorba că se-necase într-un naufragiu, prin arhipelag. Da’ cam pe-atunci a fost și-un cutremur zdravăn în zona aia, pe-urmă un tsunami uriaș care a măturat niște insule – au dat și la știri… Nu l-au recuperat, oricum. Asta a fost prima nenorocire. 

Caiete A4 proptite pe genunchi rotofei sau ciolănoși. Copiii pictează; mai degrabă impresionează. Amalgamuri de culori în care ar trebui să ghicești drumul prăfuit, dar nu prea-ți iese. Scorpioara se chinuie cu o compoziție fără legătură cu tema zilei: un pescăruș sfârtecând carnea unui porumbel însângerat care i se zbate încă sub gheare (ăștia nu-s prin zonă, îi bunghise ea mai devreme pe plajă). Saimon, cu grafiti-ul strâns în pumn, desenează aceeași căpățână de-a-ndoaselea, cu chica zburându-i în sus. Îți dă fiori spânzurata aia. 

– A doua nenorocire… bunică-sa dinspre mamă, la care stătea.

– Adică?

– O ghionoaie, a continuat Felicia, așa mi-au zis oamenii. Cică babornița trăgea grav la măsea, îl spurca și-l rupea pe-ăsta în bătaie… până-și lua tălpășița de-acasă, cu zilele. 

– Și cum l-ați găsit?

– Ni l-a adus un polițai. Roșcovanul era numai pielea și osul, plin de vânătăi și răni, mai vechi, mai noi. Baba dăduse colțul în casă de câteva zile. Ciudat au găsit-o vecinii pe-aia… iar pe-ăsta, lângă ea.

– Și de-atunci nu vorbește?

– Știe cuvinte, dar le spune rar. Monosilabice mai mult. Nu știu dacă înainte era mai vorbăreț.

În ultima zi răcoroasă de tabără conduc cvartetul pe plajă, pe lângă dig, ne îngropăm scăunelele pliante în nisip, ca pe niște crabi. Le sugerez copiilor un peisaj marin:

– Valurile sărate fac spumă la mal, departe se vede un vapor. La orizont, soarele e galben pe fundal roșiatic…

– Galben cu roșu dă portocaliu! se dă mare Scorpioara. Și mie nu-mi place sărat, bleah… 

O ignor și îi las să se apuce de treabă, fiecare în legea lui.

Ca de obicei, Saimon înșfacă batonul grafit. Cu un impuls de neînțeles mă reped să i-l smulg din mână. Băiatul mă fixează cu niște ochi mierii scăpărători, de nu mai văd nimic în jur. Ne luptăm o vreme, caraghios, David și Goliat cu proporții inversate.

– Cleonul! comandă el scurt, printre dinți.

– Creionul, îl corectez eu, minunându-mă că vorbește.

Are o voce guturală, corzile îi scârțâie ca scrânciobul din curtea bungaloului. 

– Chiar nu vrei să-ncerci niște culori?

Îi smulg grafitul și îi dau la schimb o pensulă. Roșcovanul o prinde de mâner și se-apucă stângaci de „pictat”. La sfârșit, aceeași figură stranie; acum, cu niște lațe maronii diluate, întoarse pe invers. E hidoasă. 

– Și soarele, și cerul? insist eu, cu un nod în gât.

Saimon ridică mofluz din umeri: 

– Tlemulă. 

Alt cuvânt! Da’ ce zice? Până să-mi revin din uimire, Saimon scoate înc-o tură de vorbe:

– Vine val male-male. 

– Din male? se vâră Scorpioara.

– Nu mai cel. Nu mai soale.

Saimon. Sibilinic. Și în rime.

A doua zi de dimineață ne cărăm bagajele la minivan și grăbim plecarea. O bură răcoroasă iscată din senin ne împinge de la spate, pe fețele copiilor nu se ghicește vreo părere de rău. Mă afund în plușul unui scaun de la fereastră. Locul de lângă mine e pentru Felicia, dar până să apară ea, pe scaun se cocoață roșcovanul. Mă uit în telefon, ca să nu mă uit la el; n-am chef să monologhez despre nimic și nici s-o fac pe mămoasa. Scrolez cu dreapta, îmi cad ochii pe o știre din flux, marcată cu un triunghi roșu de alertă. În largul Mării Egee tocmai s-a produs un cutremur cu magnitudine estimată la peste 7. O stație oceanografică din regiune emite alertă de tsunami. Simt privirea scăpărătoare a lui Saimon, un soare mieriu înșurubându-mi-se în obraz, apoi în ceafa pe care i-o întorc. „Valurile pot depăși 15 metri în portul insulei Skopelos! Turiștii și localnicii sunt îndemnați să evacueze de urgență zona de coastă și să se retragă pe terenuri cât mai înalte.” Simt pumnul strâns al roșcovanului vârându-se în mâna mea stângă făcută căuș.