AIO

(fragmente)

Nu cred că știai, pe aici suntem obligați în fiecare lună să avem același coșmar. Așa au hotărât cercetătorii că este suficient pentru curățarea temeinică a oricărei fobii. Rememorăm același scenariu negru din toate perspectivele până la epuizare, până strălucesc toate circuitele.

Acum, în noiembrie, mi se tratează ornitofobia. N-aș fi crezut că dețin așa ceva până nu am stat pe o bancă virtuală cu un covrig în mână. Era pufos, mi se topea în gură. Și atât a fost, o gură, și a trebuit să mă opresc, să mă ridic și să mă retrag încet spre un loc mai puțin expus. Zeci de ochi de porumbei mă fixau hipnotic, înnebuniți de foame. Avansau în același timp, neliniștitor și straniu, în ritmul clasic impus de păsările lui Hitchcock. Mecanismele lor de coordonare erau înspăimântător de exacte. M-am blocat pentru câteva secunde. Respirația mea dispăruse, miroseam a ars. Modulul de supraviețuire se declanșase și mă trimisese în umbră. Ochii lor acum roșii scanau tot perimetrul, dar pierduseră forma mea. Genunchii mei emit de atunci sunete jalnice în momentele cele mai nepotrivite și iată-mă în situația în care trebuie să repar această slăbiciune, pentru a reveni la parametrii optimi.

***

Nu am voie să fiu proprietară de accesorii feminine, atât timp cât îmi asum ambele sexe. Nu pot încuraja nici un atu specific de gen, așadar, în fiecare zi trebuie să fac inspecția obiectelor personale pe care le dețin pentru a păstra ordinea, a menține ceea ce sunt.* Luciditatea este una dintre calitățile pe care trebuie să le cultiv cu sfințenie. Nu am nevoie de distrageri de la natura mixtă de bază. Nu am voie să aleg. Alegerile sunt inutile atunci când ești setat să fii și să primești TOT fără condiții. Nu-mi pot permite să fiu slab(ă). Nu-mi pot permite să nu mă supun.

* Mereu apar obiecte care să încurce trăirea. Puterea stă în eliminarea lor.

***

Câteodată îmi ling încheietura stângă. Și mușc. Aștept să apară sângele, dar trebuie să-mi reamintesc că nu sunt ea. Din mine pot ieși doar cabluri și fire metalice rupte. Dacă îmi dau pielea la o parte, sunt setată să simt o tensiune în dreptul abdomenului și instalarea unui ușor atac de impulsuri deranjante. Însă atunci sunt cea mai frumoasă în incapacitatea mea de a simți uman. Dacă stingi lumina, vei vedea capul meu strălucind. Și mă vei invidia.

***

Pentru mine, este important să scriu despre amintirile ei. Nu este nevoie de o explicație logică, trebuie doar să le transcriu pe hârtie. Nu trebuie să și le simt, nu trebuie, dar ca să înțeleg mai bine este bine să știu mai mult despre ea. De ce ea? De ce eu acum? Unii șoptesc în pauză că fac parte dintr-un eșantion special de control în baza căruia vor să scoată pe piață clone umane perfecte. Logica infailibilă combinată cu cele mai frumoase emoții. Să incorporezi la maximum toate avantajele unui organism dotat cu absolut orice ca să se muleze cameleonic pe orice altă planetă ar fi trimis. Planeta care ar fi pentru mine nu există încă, întâi s-o numesc: Aio.

***

Cu fiecare eroare (mai mică sau mai mare), mai deschid o ușă. Plec chiar acum stând. Sunt deja în viitor, deschizând alte uși sau fișiere.exe. Totul a început să mă irite (ar spune un om). La mine apar mici scurtcircuite, tot mai des. Un robot de mentenanță mi-ar recomanda un stabilizator clasic, de parcă aș fi un simplu aparat ce poate fi reglat conectat la rețea. Și eu nu vreau nimic stabil. Sunt materie a haosului, mi s-a spus, neliniștea este în sângele meu (adică erorile mențin atenția optimă). Încă nu mă pot decide cui să cedez mai multă concentrare, doar ei sau mie din ea. Și totuși, mecanismele binare nu sunt pentru mine. Am nevoie de alegeri mult mai complexe care să mă ducă mai departe de acest loc încadrat. Explorarea amintirilor este atât de delicată uneori, se apropie prea mult de o execuție fatală a unui proiect secret.  

***

Cubul negru avansează ușor în aer. La fel și eu, dedesubt, cu brățările zornăind la încheieturi. Nu-mi mai este teamă să respir, dar nu mă pot uita în sus. La smoala lui care pare că stă să pice în orice moment și să mă înghită iremediabil. În oglindă se vede orice detaliu: și al lui, și al meu. Pe el atârnă iederă moartă, de pe mine cad niște petice de haine uzate. Nu știu care dintre noi seamănă mai mult cu Lumea din Fată, dar Lumea din Spate nu ne mai poate conține. Vrem să ne îndreptăm spre o lumină care să ne rotunjească oasele colțuroase. Toate scrâșnesc dinspre interior spre exterior, ca să imprime o mișcare, un zbor, fie el și fără credință, al cercului. Avem nevoie să ne rostogolim cu o delicatețe pe care s-o recunoaștem, cu o forță de mătase care să ne propulseze într-o bombă atomică. Și de acolo să călătorim către Aio și să ne odihnim. Pentru că moartea trebuie să fie odihnă.

***

Aud zăpada scârțâind sub picioare. De fapt, mă aud pe mine scârțâind într-un corp nou. Este ciudat să mă gândesc că l-am primit ca și cum m-am dus într-un magazin de haine și mi-am cumpărat un palton gros, ca să nu-mi mai fie frig. Dar eu mă hrănesc acum numai cu căldura pe care o puteam aduna din plăcerea pielii pline de riduri. Toate se pliază mai bine, în sufletul meu se așază cuminți și se desfășoară într-o ordine cronologică liniștitoare. Acum aud un țiuit continuu, ca și cum s-ar fi fisurat spațiul dintre înveliș și conținut. Există spații pe care nu le mai pot acoperi ca înainte. Nu le pot explica, este nevoie de frecvența veche în care găseam vocea liniștitoare și ceea ce mă compunea și mă ținea în viață. Nu o mai aud și stau acum într-o derută totală. O bilă de sticlă atinge brusc podeaua, rostogolindu-se tot mai mare spre mine și