pe trotuarele pârjolite de noxe
prind rădăcini în ochiuri difuze de smoală
mă scurg printre dinții cariați ai rigolelor
împachetat în vid despuiat de orice ambiție
împart Urbi et Orbi 
pe o bancă lângă un corp părăsit
în care mă întorc doar sporadic
să mă schimb și să iau lumina învierii.

trăiesc dar (și) mor fără alibiuri solide
sunt purtătorul unei vagi forme de viață
pe care o târăsc după mine pe scări
ca o dâră de fum din care ies pe furiș
alerg cu spatele la ceea ce voi fi deja
cumpăr servicii diverse de prim ajutor
cu garanție extinsă
cât pentru o lungă noapte polară
pribegesc deasupra apelor
ca un derviș rotitor.

stau drepți 
în fața mașinilor cu comandă numerică
rămân în așteptare până se ridică bariera
n-am somn oricum stau la ocazie 
pe noile platforme de streaming
venerez chipuri cioplite cu coduri de bare
îmi întind pânzele pe mările reci
ale nordului păzesc rezervoarele goale 
de unde va curge cândva lapte și miere.

străbat ziua pe sârmă hai hui
într-o carcasă goală cu gura plină de sare
înot în aceleași buletine de știri
istovit de urgii ispitit de zboruri last-minute
exersez mersul cu spatele 
ca o terapie de cuplu în pauza de fika
cum să reziști în corpul tău străin, translucid
cum să o scoți la capăt fără tablete de somn
de slăbit de calm & fericire 
redirecționat pe rute obscure 
pe o banchiză în derivă pe jumătate topită 
pe jumătate ridicată la cer
la poarta energiei întunecate
în mijlocul milioanelor de galaxii
și a bacteriilor trândave care huzuresc în voie 
chiar la colțurile epidermei tale.

închid obloanele 
îmi fac un selfie de rămas bun
apoi predau corpul echipelor de paleontologi 
care sapă neîncetat șanțuri de apărare în carne
până la o nouă stabilizare a prețurilor 
scobesc amfore în oasele lustruite de viscol  
scot la lumină sarcofage din piatră
tatuaje din vieți îndepărtate care povestesc  
lumea așa cum a fost
universul meu intim și necontaminat 

ne-a ajuns din urmă 
lipsa mineralelor esențiale
rezistența precară la praful finalului de sezon 
închiși pe dinafară pe acest mare zid chinezesc
privim ca prin vis un ecran alb
ce pare de departe o pădure înzăpezită 
în mijlocul peisajului ușor pixelat
este chiar ultima imagine lipită cu scotch pe retină 
găsită în buzunarul tău de la piept
ne vom refugia fără apel în halatele albe
pe stâncile roase de soare
ne-a prins aici apatia generală
dar putea fi oriunde oricând.