Close your eyes

O întâlneam rar, asta și pentru că nu aveau mașină. Venea doar ea împreună cu mama ei. O fetiță de unsprezece ani cu părul încărunțit. Despre tatăl ei nu știam nimic, nimeni nu întrebase nimic. Tot ce aflasem era că Samina venise din Iran de câteva luni împreună cu mama ei, și că abia începuse clasa a șasea. Mama ei, o femeie înaltă cu ochi negri, tăioși, cu părul la fel de des ca al Saminei și cu limba engleză cârlionțată în jurul degetelor de la ambele mâini, o aducea la grupul nostru pentru că nu avea cu cine să o lase acasă. Veneau încet ca oamenii precauți care au trecut printr-o mare nenorocire. Povestind despre tot ce le ieșea în cale, de la forma nămeților care le copleșea pe amândouă, la vitrinele cu haine colorate atât de diferit croite față de cele din Iran, până la zâmbetele înghețate în vârful buzelor atunci când aruncau într-o garofiță de abur un hello exersat.

Samina râdea ușor, cu mâna la gură, legănându-și capul fie spre dreapta, fie spre stânga, de parcă și-ar fi oferit obrazul spre mângâiere. Samina mergea pe vârfuri pe coridoarele bibliotecii, iar în camera noastră se așeza mereu la capătul mesei. Samina nu servea nimic din ce aduceam grupului, nici prăjituri, nici gogoși, nici fructe. Samina avea buzele vinete atunci când venea de afară. Și părul cărunt.

Pe ele două le întâlneam o dată pe lună, într-o sâmbătă, cu ceilalți mă întâlneam săptămânal. 

O singură dată m-am oferit să le iau de acasă, îmi era milă să le știu mergând prin zăpadă, atâta drum doar pentru o oră de conversații în limba engleză. Mă simțeam vinovată, îmi era atât de cunoscut sentimentul acela lipicios cu miros de rană care nu se mai vindecă, dar cum ele au spus nu, mi-am ferit din nou privirea. Nu voiam să-i mai văd creștetul capului, deși ochii au felul lor alunecos de a se strecura și de sub gene. Eram obișnuită să privesc vestigii de vieți ca dintr-o vitrină de sticlă, oameni care fie sperau să șteargă cu o cârpă trecutul, fie se păcăleau că o mai pot lua de la capăt. Sigur, unii reușeau să se reinventeze, altă limbă, altă îmbrăcăminte, dar cei mai mulți păstrau vânătăile vieții pe chip precum albul din părul Saminei.

Erau mulți ani de când încercam să nu-mi amintesc, să trag pătura peste răni, să mă limitez la ce pot controla. Ascultam în mașină înregistrări despre cum să trăiești în prezent, despre binecuvântări și cum să le numeri ușor ca pe boabele de orez, despre răbdare, că totul are un scop, despre răsplata divină pe lumea asta sau pe cealaltă. Mă afundam tot mai mult în apa învolburată și încâlcită a părerilor altora.

Mă învățase un tânăr din Ucraina să joc Mafia, un joc simplu cu cetățeni, polițiști și răufăcători, descoperind întâmplător că era un joc internațional, o limbă comună de care mă puteam folosi. 

Nu conta că Zahra din Siria nu reușea să pronunțe cuvintele care începeau cu litera “P”, sau că Mohima din Afganistan își pierdea aproape întodeauna interesul conversațiilor noastre după jumătate de oră, nici că Mitea punea aceleași întrebări, oprindu-se peste aceleași expresii după jumătate de an, cu gura plină de amar. Când oboseam eu, sau oboseau ei de stat la aceeși masă cu neputința, jucam Mafia.

Everyone close your eyes, it’s night time.

Era al șaselea an de când coordonam un astfel de grup. Șase ani de veniri și de plecări, oameni noi de care mă apropiam ca într-o gară, de pe un peron. Dacă aveam noroc, reușeam să stau de vorbă cu ei câteva luni, pe scările trenului, foarte rar mi se alăturau un an întreg, cu bagajele încărcate atingându-mi din când în când glezna, ca apoi fiecare să se suie în trenul lui, să plece în călătoria lui de unde rar mai primeam o carte poștală. Rămâneam mult timp singură după aceea, adunându-mi resturile de gânduri ca pe niște cârpeli, încercând să mă conving că am contat puțin în viața lor, că își vor aminti, că nu a fost totul în zadar.

Now close your eyes, only MAFIA, open your eyes and kill somebody.

Samina întârzie cu degetul pe cartea întoarsă cu fața în jos. E jocul ei preferat, am început să cred că e jocul lor preferat, că toți vin la grup doar ca să se omoare unul pe celălalt, să se lupte, să se audă vorbind, să conteze, să se agite precum niște pui de rață scoși la lumină după ce au bolit într-o căciulă de blană. Până și Maruha, femeia venită de două luni din Pakistan, cu trei copii mici, femeia parddah, femeia pasăre, care își învelește capul cu o maramă colorată asortând-o mereu cu rochia lungă până în pământ, femeia căreia i s-a furat primul copil când avea doar 7 luni, până și ea ridică vocea.

Suntem înconjurați de pereți din sticlă, cărțile și cititorii stau cuminți de partea cealaltă dar zarva grupului rezonează pe coridoarele bibliotecii. Când se joacă Mafia, tăcerea se sparge ca o pojghiță de gheață.

După primele jocuri primeam adesea reproșuri, priviri bănuitoare, chiar plângeri din partea vizitatorilor, a celor care se ascundeau în bibliotecă ca sub o învelitoare răcoroasă și sigură, dar apoi toate astea au încetat, după ce Farnoush a strigat ca de sub un morman de rufe că bucuria nu ar trebui să deranjeze pe nimeni în țara în care femeile își pot dezveli fața și corpul.

Now MAFIA close your eyes, POLICE open your eyes and check somebody.

Samina își alege cartea, o privește în tăcere și își lasă obrajii să se coloreze ușor ca o floarea purpurie. Samina care pare că trăiește mereu pe partea luminii, cu părul ei lung și des care strălucește precum beteala dintr-un brăduț de Crăciun. Today Samina is something.

De sărbători toți i-am dăruit ceva, lucruri mărunte, folositoare, lucruri care nu ne-ar fi adus bucurie la vârsta de unsprezece ani, lucruri de ochii mamei. Căciulă, fular, o pereche de mănuși, un termos pentru școală, o cremă de buze bogată în aloe vera.

Now everyone open your eyes. Good morning!

În toți acești ani eu am făcut pași atât de mici, ochi atât de mari, am visat la acasă fără să mă gândesc că acasă se derula deja în fața mea. M-am decojit visând înapoi, încercând să înțeleg cum mai arată acel înapoi pentru mine.

Dar Samina nu privește niciodată înapoi, nici în somn. Samina care repetă clasa a șasea în Canada pentru că nu știe limba engleză, Samina care în Iran a învățat într-o clasă plină de fete, cu ferestrele acoperite cu draperii închise la culoare, unde lunar se azvârleau bombe cu gaz iar apoi se închidea ușa, chiar dacă suna clopoțelul. 

Ca într-o gaură de șobolani, ca să moară. Să moară pentru că toate erau fete. O școală de fete îmbrăcate în negru, pregătite în fiecare dimineață de înmormântare. Samina care a scăpat, care mi-a spus că nu vrea să se vopsească niciodată, ca să nu uite. 

Când a venit în Canada a purtat în geantă, pe avion, o pungă de plastic cu fermoar în care mi-a spus că își ține respirația din Iran. Că aici în Canada respiră altfel, că la școală nu îi este frică să tragă aer în piept, că ferestrele largi nu au draperii și dau spre lumina zăpezii, că o ard ochii de atâta strălucire. Până la lacrimi o ard ochii.    

Who wants to kill Samina?

Nu ridică nimeni mâna, Samina e lăsată să trăiască de fiecare dată, tocmai de aceea când Samina e Mafia, Samina câștigă jocul și nimeni nu se mai supără. Îi citim copilăria în fiecare șuviță de păr, Samina trebuie să trăiască.

Mitea adună cărțile și le bate, Maruha își așează marama pe fruntea transpirată. Încă o dată, îmi șoptește zâmbind. Hai să mai jucăm o dată. 

Suntem în biblioteca asta de cinci ore și nimeni nu vrea să plece acasă.

Samina zâmbește învelită în propriile promisiuni, chiar dacă afară se întunecă și a început să ningă, iar drumul pe jos o să-i învinețească din nou gura.

OK guys, one last time. Everyone close your eyes. It’s night time. Only MAFIA, open your eyes.