Eficiența celor trei soluții

La ceva timp după ce l-am înmormântat pe tata, am devenit conștientă că nu mă mai temeam de moarte; aproape o doream. Trebuie să fi fost într-o depresie pe care o duceam pe picioare. Îmi făceam lucrarea de diplomă, îmi duceam viața de proaspăt  măritată, dar lumea o vedeam printr-o lentilă opacizată de tristețe, cu o înțelegere fără bucurie a vieții, diferită de a celor de vârsta mea.

Mi-a rămas în minte bucătăria rece, cu pereții nezugrăviți, ai casei unde locuiam cu socrii mei mei și clipa când, ieșind pe ușa din spate spre curte să întind niște rufe, mi-a venit gândul, liniștit, că doar în moarte l-aș mai putea regăsi. Un întuneric subțiat la colțuri, așa am văzut locul unde se afla tatăl meu. Era, cred, un imaginar străvechi, precreștin. Relația mea cu Dumnezeu era atunci tensionată, îi reproșam, cu înverșunare, moartea nedreaptă a tatei. N-aveam înclinații morbide, am o fire vitală, ca a multora dintre cei născuți primăvara. Moartea era doar prima soluție pe care o dibuisem, după tentative mentale disperate să-mi recuperez părintele. Nimic nu mă pregătise să trăiesc, atât de devreme, fără el.

Amintirea este plină de detaliile casei neîngrijite, de geamul prăfuit, cu gratii spre crengile unor copaci peste care se lăsa seara și de pacea cu care mă gândeam la moartea unde l-aș fi reîntâlnit. Va rămâne, pentru mine, mereu, cel care mă preferase, ca interlocutor, de mică. Cel care mă formase intelectual și mă deprinsese să comunic, înainte să știu ce înseamnă asta. Pentru mult timp, avea să rămână personajul cel mai important al vieții mele, pe care aveam să-l caut în bărbatul meu, în altul, în alții. O căutare a instinctului orb care nu știe că suntem unici, de neînlocuit, cu bunele și cu relele noastre. Relația lui cu mine nu fusese lipsită de constrângeri, de o anume violență (nu cu mult înainte să moară îmi dăduse o palmă, când i-am respins cu un „nu-mi pasă!” nu știu ce dispoziții). Iar relația mea cu el fusese uneori de opunere, pe față sau pe ascuns, iar în anumite clipe, de revoltă fățișă. Dar comunicarea noastră nu se întrerupsese niciodată, aveam  afinități culturale și, lucru rar, niciunul dintre noi nu ținea supărarea.

Întâlnire cu el în țara de sub pământ, mama o gândea, în același timp cu mine, dar mai serios și mai pragmatic, așa cum îi era firea. După mai mulți ani, ea, făptură închisă, total neconfesivă, mi-a spus că, să nu fi existat noi, fratele meu și cu mine, s-ar fi aruncat în fața trenului. Dacă a putut să mărturisească așa ceva, înseamnă c-o mai gândea. Tata, singurul bărbat din viața ei, față de care avea un  atașament securizant, îi luase, plecând, nu doar un statut social (era o structură conservatoare, convențională), ci și bucuria de a trăi. Copila orfană din ea nu mai avea resurse să o ducă fără el. În toți cei 13 câți i-a supraviețuit, n-a mai ieșit din depresia în care a aruncat-o moartea lui.  

*

Nu eram  pregătită să trăiesc fără el, continuam să îl visez noaptea. Îl găseam mai totdeauna întins într-un pat, acasă, sau într-o criptă, și de fiecare dată îi spuneam fericită „Tu nu ești mort!”. Dar mă trezeam imediat și descopeream că era. 

Iar eu nu eram cu adevărat dispusă să traversez Styxul și să ajung în țara morților, la el. Suferința doliului își mai domolise acutele, se cronicizase, atunci când am găsit altă soluție ca să-l readuc la soare și la lumină: „proiectul copilului”, ca să vorbesc în limbajul corporatist. Ultimul recurs la eternitate al bieților pământeni, ascuns în neștiutele mele gene. 

  Copilul se va naște, țipând îngrozit de lumea în care îl aruncasem, fără protecție. Iar eu aveam să pândesc, în trupul și în comportamentul lui, mereu în schimbare, fulgurantele asemănări cu cel pe care-l pierdusem. Până când va trebui să accept evidența: această făptură nouă, care îmi recentrase viața, era total diferită, cu totul altcineva decât tatăl meu.   

Nepăsarea organică a tinereții mi-l aducea tot mai rar în minte. Dar mă copleșea de fiecare dată aceeași milă sfâșietoare pentru ce i se întâmplase. Moartea nemeritată, umilitoare întrerupsese o viață trăită în stres și nedreptăți, dar atât de demn! Mândru de performanța fraților, lipsit de orice invidie, tata ne vârâse în cap, „să facem ceva în viață”, intelectual, se înțelege. Lecțiile lui, ținute în strâmta bucătărie de vară din curte, în care mai încăpeau aragazul, butelia, un dulap îngust, și-atât, unde rămâneam de vorbă după masă. Nu carieră în sensul clasic și-a dorit tata pentru noi, ci un statut de excelență profesională, obținut printr-o etică a muncii. Să ducem mai departe celebritatea fraților, legenda narcisistă a „numelui” familiei – revanșa lipsei lui de noroc. N-a oferit lecțiile de pragmatism, sfaturile amorale/imorale pe care le-ar fi dat urmașilor, născuți cu pata ostracizantă a familiei, adaptabilitatea necesară oricăror regimuri, dar mai ales celui comunist, atât de restrictiv. Și eu, și fratele meu am ieșit la fel, nedescurcăreți și rigizi ca și el, dăruiți nebunește muncii.

„Ți-a spălat creierul, te-a robotizat”, îmi vor spune uneori apropiații, iritați de „obsesia lucrului”, încă și mai nepotrivită pentru o femeie decât pentru un bărbat, pe care tata o sădise în mine, înainte să moară prematur.

*

Moartea lui îmi demonstrase că, în ciuda foamei mele de noutate, de cunoștințe și prieteni noi (îi moștenisem sociabilitatea), pentru fiecare dintre noi, contează, de fapt, un singur om. Sau doi.                                      

Trecuseră aproape zece ani de la moartea lui când am scris această frază în romanul meu de debut. Era a treia soluție cu care încercam să-mi cicatrizez rana pierderii lui și, de data aceasta, a mers. Personajul meu din Drumul egal al fiecărei zile, unchiul Ion, nu este tatăl meu, viața este indescriptibiă. Dar literatura își făcuse treaba, îmi secerase emoțiile. Amintirea tatei ajunsese o miriște înțepătoare,de octombrie, ca cea pe care mi-o imaginasem atunci când, în vechea noastră bucătărie de vară din curte,  la Pitești, ca să ne arate ce răsfăţaţi de viaţă suntem eu şi fratele meu, ne povestea cum el, copil, adolescent, trebuise să meargă toamna la muncă, la câmp, și abia pe urmă putea să ajungă la școală la Giurgiu. Și ce foame făcuse, elev, găzduit gratis, ca și alți frați ai lui, în calitate de rude sărace, la Nașu Costică Daia, moșier de lângă Toporu! „Știţi voi ce tare înţeapă miriştea?”, ne întreba, și eu îi imaginam tălpile mici, bătătorite, cu cicatrici negre, de la mersul desculţ. 

Și, într-o zi, după decenii, a trebuit să accept că-l uitasm. Demult nu-l mai întâlnisem noaptea, în vise. Mintea de zi mi se blocase la două scene de violență, cu atât mai neînțeles cu cât, atunci când se petrecuseră, într-una eram obiectul ei, în cealaltă doar martorul, dar în ambele eram foarte mică.

*

Trebuie, deci, să ai șansa să trăiești mult ca să-ți uiți un părinte drag, era concluzia la care ajunsesem când, tot  înșirând  și deșirând la o amânată carte de memorii  (Meserii nerecomandate femeilor), am mers la CNSAS să confrunt dosarele de acolo cu ceea ce reușisem, încet-încet, să aflu despre dezastruoasa fascinație a celor din familia mea față de mișcarea legionară. 

Acasă despre legionari nu s-a vorbit mai nimic. Când am început să aflu câte ceva, mi-a fost greu să pun alături performanța intelectuală a unora din familie cu apropierea de o ideologie pe care o repudiam organic. Am tot căutat, ani de zile, în memorii și cărți de istorie, explicații (valorile conservativ-tradiționale ale familiei de preoți de țară, inclusiv antisemitismul curent, carisma unor profesori și contagiunea mișcării de masă studențești, corupția elitei politice și criza economică care lovise tinerii veniți din zone rurale) fără să pot înțelege opțiunea politică a modelelor mele intelectuale. Legătura lor viscerală cu satul era alt element care ne despărțea. Abia la 14 ani, după ce auzisem povești despre Toporu, am ajuns într-o vară acolo. Am sosit cu capul plin de clișeele școlare, dar n-am găsit nici urmă din satul lui Alecsandri ori Coșbuc. Veșnicia nu se născuse acolo unde la horă se dansa tango și vals, iar la patru noaptea trenurile  murdare, îmbâcsite de mirosul de țuică, se umpleau de navetiștii care munceau în Giurgiu ori București: aveam să-i descriu mai târziu în Ora de navetă. 

Dar lumea satului mi-a rămas străină, moștenisem opțiunea urbană a mamei. M-au respins, mai târziu, și teoriile lui – sămănătorismul, autohtonismul, înscenările folclorice, de la cele legionare la apogeul caricatural al Cântării Romîniei. Cred că mitizarea rurală vine din adâncurile unei țări agrare, încremenită în feudalisme târzii, și că în ea s-au regăsit cei, atât de mulți, plecați din sat, care, oricât de bine s-au descurcat în spațiile citadine, tot le mai reproșau jeluitor părinților că „i-au dus de-acasă”. 

*

Amintiri îndepărtate, reluate împreună cu altele mai recente, îmi modificau mereu fotografia  trecutului recent. De pildă, țineam minte o după-amiază de duminică, dintr-o  scurtă vizită în București. Am 10-11 ani și stau pe scaun lângă tata în obiectul magic numit tramvai, n-am văzut așa ceva la Pitești. Odată cu beția vitezei, fiindcă tramvaiul coboară panta de la Uranus, iar pe lângă noi gonesc coroanele rotunde ale copacilor din marginea trotuarelor și zidurile misterios denumite Arhivele Statului, seara se injectează de febra vieții trepidante a Metropolei. Privesc extaziată ferestrele roșii-aurii ale blocurilor de peste Cheiul Dâmboviței, sub soarele amurgului: emoția mea le-a transformat în zgârie-nori. 

Tata îmi arată inscripția veche SOCIETATEA STUDENȚILOR IN MEDICINĂ, la etajul unuia din aceste blocuri de pe Chei, vizavi de Teatrul Bulandra, și adaugă șoptit că și în vremea lui acolo erau căminele mediciniștilor. Pare-se că a locuit acolo și Cornel, fratele lui cel mai mare, chirurgul cu care ne  mândrim. Va muri în închisoarea de la Craiova, în 1959, „curățând” dosarul meu de unul dintre unchii cu păcate legionare. Dar deocamdată nu știu viitorul și privesc extaziată tot colțul ăsta dintre Cișmigiu și Chei care s-a încărcat de nostalgia generației mele pentru Epoca de Aur interbelică.  

Doar că, după câteva decenii, un frate al tatei, unchiul Aurel, singurul care n-a făcut facultate, ci doar o școală de morărit, în schimb a avut destul de mult de-a face cu legionarii, dar și cu închisoarea de drept comun, îmi spune altă poveste: acolo, în căminele mediciniștilor, studenții legionari l-au bătut pe comunistul Gogu Rădulescu. Îl ascult, cutremurată de oroare, tot corpul meu repudiază violența, iar cea fizică și mai tare, sper că n-a participat și el la ea, de vreme ce nu era student. Dar vocea lui, care sună mulțumită, ca după cine știe ce ispravă, îmi oprește întrebările și las, derutată, discuția să se închidă. Repulsia mea față de legionari și-a mai adăugat o rațiune, și a înmuiat disprețul maniheist cu care am fost învățată de acasă să îi privesc pe ștabii comuniști. N-am habar cine e Gogu Rădulescu, iar tata nu mai există ca să-mi spună ce rele a făcut când a ajuns la putere.

Istoria este făcută din straturi de culori și consistențe diferite, suprapuse ca la un tort. Peste trei decenii, (și el) va pune (poate) o „vorbă bună” la Cenzura Teatrelor, ca să „se dea drumul” spectacolului incendiar al Cătălinei Buzoianu, oprit la vizionare în toamna anului 1986: aflu asta de la Zigu Ornea.

Dar în seara de 20 decembrie 1989, Gogu Rădulescu e lângă Ceaușescu care amenință huliganii și agenții imperialiștilor, iar eu mă întreb: de ce dracului stă ăsta acolo să cauționeze crimele de la  Timișoara ? De ce n-a zis că e bătrân și bolnav și n-a rămas în  micul lui club literar din sătucul Comana ?

(fragment din Meserii nerecomandate femeilor)