Plimbare

părea că ieșise la o scurtă plimbare. încă nu știa că momentul reîntoarcerii era departe, că succesiunile de evenimente nu vor mai avea continuitatea firească de până atunci. poate că unii îl vor crede. pentru mult timp, nu și-a dat seama că fusese „o piesă esențială a ororii¹” și zvâcnetele de consternare erau îndreptățite. abuzurile se pierdeau într-un amestec de numărători și o logică șubrezită. 

astfel de momente de luciditate erau rare. tot ce avusese, toate momentele de echilibru și liniște semănau cu niște iluzii. trecutul nu mai părea să-i aparțină – rememora forma ochilor și umezeala din jurul lor. gesturile când și-i ștergea și privirea limpede. tandrețea din acele clipe cuprinsă în mișcări mici și banalitatea din care se crea un organism independent. 

a început să doarmă tot mai bine și să nu își mai perceapă mișcările în somn. a continuat un du-te-vino temporal între corpuri care aparțineau unor perioade diferite. încă era uimit de schimbările bruște și de aleatoriul care nu putea fi evitat.

nu i se mai putea întâmpla nimic și tumultul pe care îl stârnea această eliberare îl proteja. se va mișca, se va deplasa în toate direcțiile și nu va înceta. nu va exista oprire, nici încremenire. organismul lui va continua să fie viu.

acum, că vedea ce urma, își dădea voie să țipe pe coastele verzi ale munților. nu-și auzise vocea atât de sigură și de puternică până acum. era o reluare, ceva grotesc în surplusul ăsta de vieți.

Gura

„gesticula cu ambele mâini, arăta înspre propria gură²”. dacă ar tăcea acum, nu am mai ști ce va urma, am fi neatinși de vederea „pauzelor de gândire ale celorlalți³”, de orizontul strâmt și epuizat.

a ridicat din umeri – „mult timp după aceea n-a fost în stare să-și amintească exact ce se întâmplase în acea zi⁴”. corpul a zvâcnit necontrolat, labele picioarelor au evitat solul, gâtul s-a curbat. e băiat sau fetiță? întreba și nu primea răspuns. se temea de deformare și de suferință și alegea să nu rețină nimic umilitor. senzația de siguranță a dispărut treptat. n-a mai simțit nevoia să descopere, nici să cuprindă în puținul lui spațiu. când s-a lăsat întunericul deja zâmbea și se gândea la stele.

rememorez expediția în mlaștini de când eram copil. colecțiile de plante și pietre, numărătoarea particulelor strălucitoare de pe fundul apei. crescusem într-o vegetație necunoscută pe care el, rând pe rând, a numit-o. în ultimele zile ne povesteam și adăugam detalii, planificând noi călătorii. nu mai eram confuzi, voiam să explorăm instinctele de prădător care ne rămăseseră. eu încă aveam timp, aș fi putut străbate trecători suspendate înainte să mă uit în gol.

când „își auzea inima bătând cu putere și șuierul muntelui peste întinderea de zăpadă⁵” ne chema și stratul devenea din ce în ce mai gros; ne aplecam „spre stânga, acolo unde panta înghețată era mai puțin abruptă⁶”.

gestul căpăta amploare, gura se căsca, rămânând pentru totdeauna deschisă. 

Aproape

era aproape și era cel mai puțin probabil să ajung la el. cu trecerea anilor, puterea unuia asupra altuia se schimbase, tensiunile deveniseră niște măsurări longitudinale ale spațiului dintre noi. exista un trecut comun și un pământ în care săpam până la legături. deseori se mai vedeau pe fundal corpuri familiare, în bătaia soarelui. erau în apogeul tinereții, „cu ochi de viorele pe care se așază cei mai blânzi fluturi⁷”. din acea lume de demult ne rămâneau momente mici și poze în sepia, nedatate. 

au fost timpuri în care ne urcam tot mai sus pe umerii lui, să vedem până în depărtare. spuneam că vom înconjura uscatul și ne vom întoarce aici. când șterg rama, le zâmbesc celor care mă privesc cu naivitatea acelor vremuri.

izul de vechi a pătruns în profunzime. curenții de aer au purtat mirosul frunzelor arse și al butucilor de viță-de-vie. recunoștința s-a manifestat tardiv. abundența de contradicții și lipsa detaliilor a coincis cu debutul altor tulburări.

când am făcut prima datare a unei imagini, amintirile aproape dispăruseră. el „adulmeca ceea ce nu putea atinge⁸” și mă ajuta să reconstitui locurile fără puls. 

în monotonia acelorași lucruri și a unui confort al încremenirii, îi era greu să accepte că ar fi putut interveni. îndelunga viață anterioară se extindea pretutindeni. nu vedea ocazii ratate, nici viitor. i se părea că îndurase trecerea timpului și o solitudine împăcată. nu simțea milă pentru el însuși. 

despre obiecte se putea vorbi cu mai multă pasiune – „bătea des și înverșunat cu degetele în masă⁹” și poate că fusese, cândva, ceva plăcut în tremurul declanșat de un aparat. 

nu-i păsa că rămânea treaz, fixând cu ochii aceleași imagini. peste noapte ninsese. apoi amorțeala revenea și timpul se scurgea fără rost.

când nimic nu i se va mai părea atât de grav, o ușoară lejeritate se va așterne. cineva va da cu degetul pe suprafețe, va întinde o dâră de praf.

Amintiri

pielea devenea albă, o paloare care ieșea în evidență pe măsură ce-și încleșta pumnii. în ei strângea frica și furia, neputința și înverșunarea. a urmat apoi pofta de a ucide. aproape că se ruga în timp ce toate aceste gânduri îl năpădeau. unghiile intrau adânc în carne, carnea îi aducea vag aminte de „capul și mâinile unui înecat¹⁰”. denivelările pielii semănau cu nisipurile din adâncul mărilor. curenții de aer îl tulburau din când în când și instabilitatea lor continua pe arii largi.

la suprafața apei nu se vedea nimic. cine adormise, adormise în măruntaiele mării. nu întotdeauna schimbarea vremii însemna ceva. navele veneau și plecau, în urma lor rămânea același balans inegal. 

o barcă de hârtie plutește într-o apă artificială. amintirile lui se vor pierde.

Așezări

în așezarea de la capătul mării devenisem păsări care priveau înspre capul descoperit al trecătorilor. le ascultam poveștile, inventam ținuturi și umbre de nu-mă-uita. nici o discordanță, sunetul întinderii și uneori crivățul. vocile de copil se rezumă la repetarea unor nume de câini. în nisipul în care sapă cu degetele, descoperă vietățile ascunse-n cochilii și valve calcaroase. 

de la bun început, un singur teritoriu pentru prieteniile trecătoare. pentru carnea bioluminescentă a vietăților marine și pentru florile cerului.

îmbrățișarea ne ia prin surprindere, e asemănătoare cu „tânguirea celei mai neajutorate creaturi¹¹”. o voce mică, care se strânge-n grămăjoare de nisip. de jur-împrejur largul mării și spațiul provizoriu, aproape dureros. albul ochilor schimbător, tulbure. nici o inițiere nu și-a lăsat urmele ca acum. dovada intensității, a repetării unor formule pe jumătate grave, pe jumătate ordonate. fără vreo intenție anume, după-amiaza toate astea rămân în urmă, lucrurile se petrec tot mai monoton, la amurg tumultul scade.

în aceeași seară, peticul de plajă va înceta să existe.

---

1. Paul Auster, Cartea iluziilor, pag. 14, ART, 2019 ↩︎
2. Daniel Kehlmann, Măsurarea lumii, pag. 140, Pandora M, colecția Anansi Contemporan, 2022 ↩︎
3. ibidem, pag. 141 ↩︎
4. ibidem, pag. 147 ↩︎
5. ibidem, pag. 154 ↩︎
6. ibidem, pag. 155 ↩︎
7. Friederike Mayröcker, Lucrarea florilor, pag. 18, DAOS, 2004 ↩︎
8. Cormac McCarthy, Drumul, pag. 7, Humanitas, 2022 ↩︎
9. Peter Handke, Nefericire împăcată, pag. 77, Art, 2022 ↩︎
10. Friederike Mayröcker, Lucrarea florilor, pag. 51, DAOS, 2004 ↩︎
11. Peter Handke, Povestea unui copil, pag. 64, Art, 2023 ↩︎