Vom fi și noi primitivi cândva

I

să știi. îmi amintesc destul de multe scene cu tine.
e una pe care chiar n-am
cum s-o uit. mi-o amintesc în detaliu.
îi ziceai maică-mii, repetai obsesiv,
dă-mi, dă-mi, dă-mi!

știu că m-am băgat între voi. te-am împins
pur și simplu, să stai naibii în partea ta de pat
și s-o lași să doarmă.
nu ți-a păsat de mine. copiii, la vârsta pe care
o aveam eu atunci, sunt convinși că
au super-puteri.

ai început să te agiți.
mama n-a scos o vorbă. asta
te făcea
și mai neliniștit.

te-ai așezat. ți-ai lăsat pumnul cu care
îmboldeai peretele să cadă
fix
în capul ei.

nu a zis nimic, dar i-am simțit furia
reținută.
sunt sigur că a durut-o mai tare
decât dacă i-ai fi tras una.

te-ai dus, habar n-am unde. n-avea cine
să-ți dea de băut noaptea în oraș.
a doua dimineață, mama mi-a zis
că ai plecat la București. că, în sfârșit, am scăpat
de tine.

crezi că nu știam ce-nseamnă, de fapt,
plecările tale la București?
nici mama nu știa
că eu
știu.

II

atunci când vin, vin toate de-odată.
nu la nenorociri mă refer, la piedici, la, știi tu,
greutăți de tot felul. mă gândesc
la acel metabolism ciudat,
îngrozitor de lent, care ne face
să digerăm într-un timp extrem de
îndelungat
tot ceea ce ni se întâmplă.

amândoi
suntem dotați
cu aceste enzime bizare.
să ne imaginăm, de pildă, un animal
de pradă, unul cu adevărat
ieșit din comun.
ne impune respect și teamă. și
ne comportăm de parcă oricând
ne-ar putea ataca.

prădătorul, personificarea superbiei. a valorii
care se impune de la sine.

la un moment dat, face acel salt grațios în aer,
întregul său corp e o armă letală. ideea însăși
de control
și precizie.

a reușit, cum altfel? prada zace acum
la picioarele sale.
începe să rupă din ea, s-o înfulece.
problema e că
acest uriaș asasin
va avea nevoie de vreo zece ani
ca să își poată
digera
victima.

ce se întâmplă cu viața lui
în acești zece ani?
cum anume ne uităm la el?
ne mai inspiră teamă, respect?

nu.
pășim peste el ca și cum
am avea de-a face
cu cel mai inofensiv
boschetar.

III

mi-a plăcut atât de mult lucrarea ta
care înfățișa o lume atât de frumoasă în care,
culmea, toate elementele din natură
erau la locul lor.

niciun soare răsturnat, nicio culoare
nepământeană, niciun obiect distorsionat,
alibi pentru
o mână poate încă nesigură.

lumea în care noi, ceilalți ai tăi,
nu aveam ce căuta.

firea ta nu e tocmai una rebelă,
ambițiile tale țin doar de talentul tău
înnăscut
de a disimula.

colecția ta de multiversuri și omniversuri
e modul tău de a spune
că nu ai timp. pentru depresii. pentru insecuritățile
din lumea asta, a celorlalți
ai tăi.

nu ai timp să fii
un individ tipic.

m-am simțit atunci ca în povestea aceea
cu împăratul care avea un ochi
care plângea și un altul
care râdea.
am crezut, pentru o clipă, că tot ceea ce cred
și însemn eu, celalalt al tău,
pe lumea asta
nu se va mai continua
prin tine. odată cu mine se oprește
căutarea aia epuizantă, privirea în
acel punct fix dincolo de care
totul se destructurează
și se abate asupra mea
prin miliarde de ace
și bisturiuri.

am privit mai atent. am început să râd.
în colțul din dreapta sus
al lucrării tale,
într-un loc aproape insesizabil,
l-am recunoscut pe omul tău.
pe antagonistul tău,
pe adevăratul tău erou, concrescut
în structura de pixeli, l-am văzut cum cosea
cu îndemânare de magician,
cu eficiența unui război de țesut,
realitatea asta
atât de frumoasă din fața ochilor mei
peste o alta,
pe care doar tu o cunoști,
poate și eu.

doar că aici
avea atașați de figură
dinții pisicii
de Cheshire.