Trei

(fragment)

Pe strada Luna, căminele de nefamiliști au disperarea brațelor unor înecați, da, chiar așa, își aminti Natalia, ca atunci, în vara cu furtuni, când băiatul ăla, cum îl chema, Victor, Victor să-l fi chemat?, a mai apucat să ridice o dată brațul, poate de două ori, către malul pe care erau ei, patru-cinci copii, și de unde ei nu puteau face nimic, un semn cenușiu înainte să-l înghită o apă cenușie. Nu-și amintește numele lui, dar și-aduce aminte unghiul perfect al brațului. Nu i-au găsit trupul niciodată. Dar, îi trecu prin minte Nataliei, copiilor morți nu trebuie să li se găsească niciodată corpul.  

Femeia și copilul înaintează pe strada mărginașă, la capătul căreia se văd, din când în când, autobuze și tramvaie care duruie goale, ácele negre ale unor oameni, diagonale metalice cu cioc sidefiu. Încă un timp, privirea desenează zigzaguri, apoi se așază cu mulțumire pe tabla ciuruită a intrării unuia dintre blocuri. Pasul devine deodată apăsat, mâna copilului este apucată aproape dureros, mutrița i se trage într-o parte ca o pată lichidă, se așază apoi în același contur inexpresiv. Ușa stă întredeschisă, între prag și foaia de tablă îngheață broasca buboșată a unui bolovan, corpul femeii se strecoară întors pe o parte. Aerul e spart, ca un catarg de jucărie, de sulul înfășat care scâncește. O izbește un miros de apă stătută, de animale cenușii și aspre la atingere, și damf de mâncare săracă. Ochii abia dacă se obișnuiesc cu întunericul, tălpile lipăie pe cimentul din holul de la intrare, ocolesc din instinct câteva flegme lângă chibrituri arse și mucuri de Carpați. Femeia numără apoi etajele, din loc în loc, balustrada de plastic este crăpată și lasă în palme un metal rece și aspru. În beznă, cei care urcă urmează harta unor anume unghiuri de lumină, stângace și incomplete, care pot să închipuie ușa câte unui apartament sau a uscătoriei sau a unei debarale improvizate, în dreptul cărora trebuie să faci stânga și iar stânga. La etajul al patrulea, copilul respiră greu, își trece degetele peste zid, îl simte umed ca în locul din care a plecat, de puțină vreme, un bolnav. Dacă nu a greșit numărătoarea, dacă flerul de vietate subterană n-o înșală, trebuie să fi ajuns numai bine. Femeia pipăie peretele din dreapta unei uși, în căutarea soneriei, găsește un tub de plastic larg, cu încâlceală de fire electrice, iar degetele se retrag ca presimțind o furnicătură. Strânse în pumn, înregistrează pelicula de transpirație din podul palmei, articulația degetului mijlociu încearcă ritmic, deși slab cartonul ușii din spatele căreia se aud hârâit știrile orei.

Vin până aproape pași de om gras, trași cu lustru și poticneală peste linoleum și țoluri. Un glas trece prin ușă, cine-i, ca o schijă de os peste emailuri, sunt eu, doamna Adriana, Natalia, am vorbit pentru la 10, yala se răsucește de două ori, sec, bam-pac, poftim, poftim, mulțumesc, spune sărut mâna lui tanti Adriana, vai, aveți copil mic, cât are, merge pe patru luni de-acum, să vă trăiască. Gazda are mânecile suflecate, pe pielea de sub coate s-au uscat broboane de aluat pe care n-a văzut să le spele, poate chiar s-a luat apa înainte să-și curețe brațele. Peste capotul cu papagali și flori magnifice și-a petrecut la mijloc un fular lung, împletit, cu ochiuri fugite din loc în loc, verde-smarald. Sub faldurile pătate de înălbitor ale capotului de diftină se văd pantaloni groși, „pe picior” și ciorapi de lână răsfrânți cu grijă peste fluierele picioarelor. De sub broboada care strânge un cap prea mare, cu linii de amfibian, ies șuvițe încărunțite murdar. Lațele se încăpățânează să adere la gâtul gros, pe care bănuiești sudori reînnoite. Nasul așezat prea jos în geometria feței coboară peste șanțul de deasupra buzei. Ce-oi căuta aici. Haideți în bucătărie, e mai cald, am vrut să coc o pâine, și taman acum mi s-o terminat butelia, ce mai potriveală, haideți, doarme mititelul, doarme, of, că de dimineață frământ și parcă nu mai am putere, doamnă, bătrânețea – și buzele dezvelesc un canin gălbui secerat lângă o lucrare dentară argintie, în unghi imprecis față de linia maxilarului.  

Femeia își scoate cu greutate o gheată, fermoarul care urcă pe gleznă se înțepenește de mai multe ori. Sugarul scâncește, speriat de mișcările bruște ale brațului care-l încolăcește nervos, unghiul ascuțit al cotului împunge peretele. Cealaltă gheată, cu fermoarul închis, destrămat în cusături, este trasă cu degete rășchirate și cade în sfârșit pe linoleum. Cu gură mută, întredeschisă de efort și de surescitare, femeia îndeamnă copilul să urmeze capotul rotund în bucătărie, apoi intră și ea. Dar nu vă mai descălțați, nu-i niciun deranj. Cilindrul sugarului stă acum pe două taburete puse unul lângă celălalt, susținut, în părțile imponderabile, de fermitatea strânsorii în feșe. Copilul mai mărișor trece cu privirea peste mușamaua desenată cu morcovi și cepe și ardei grași, peste lichidul gălbui de pe fundul unui castron, peste hârtia cu pete uleioase a unui calendar ortodox lipit în spatele mesei. Brațele femeii, brusc eliberate de greutate, inutile, caută acum umerii copilului și se așază ca niște păsări mari. Poftiți, poftiți, luați loc, palma care iese din capot trece peste firimiturile de pe un taburet așezat acum lângă cele pe care mama a așezat bobul de orez uriaș, cu batista despăturită peste fețișoară, ca lumina și aburii să nu-i strice somnul, tu ce ești, fetiță sau băiat, hai aici, hai aici, la bunica, ia o caramică, ia, mamă, degetele scot din pliurile capotului și aduc aproape de ochii copilului paralelipipedul cerat, e fată, zi cum te cheamă, ei, nu zice, că-i rușinoasă, Alice o cheamă, ce frumos, bravo, să vă fac un nes, dar cu apă rece, că n-am butelie, sau o vișinată, până una-alta. Lângă masă, cu palmele pe genunchi, cu călcâiele lipite sub scaun, femeia își lasă de câteva ori bărbia în piept, fără un sunet, fetița rostogolește lung ambalajul caramelei printre morcovi și cepe. Bucătăria miroase a râncezeală și a scrumieră înmuiată de condens, mușamaua e rece ca botul unui cal după ce a băut pe săturate, ceașca în care se leagănă spuma rară a nesului și păhăruțul cu alcool dulce amestecă și mai mult mirosurile, până la greață, ce caut eu aici. Imediat se face și treaba, numai să le pregătim, să spunem ce trebuie, ca Domnul să arate și să ne deie înțelepciune să citim, ai ținut post și te-ai rugat, postul și rugăciunea curăță și apără, știi bine, pregătesc acum. Capotul trece în hol, face să scârțâie o ușă și să se tragă un sertar. De sub batistă se aude un plescăit sacadat, sugarul visează râuri de lapte. Fetița rostogolește ambalajul printre morcovi și cepe și ardei grași. Femeia își simte călcâiele amorțite.

Țopăitul a înlocuit moliciunea gelatinoasă de mai devreme, capotul împinge în bucătărioară aerul rece din hol, palmele ținute orizontal la nivelul pieptului ascund un săculeț închis la gură cu șnur liliachiu, degetele lemnoase dau catifelei o culoare cadaverică, poate chiar asta ascund, o ureche degerată. O cârpă trece peste mușama și câteva firimituri sunt împinse peste margini, capotul și-a luat locul pe latura scurtă a mesei, iar carnea i se răsfrânge peste cusături și strânsori. În spate, geamul arată mâneci și craci de pantalon pe care vântul și gerul de peste noapte le-a prins într-un desen smucit. De sub nasul de furnicar șuieră consoane și răsuflări adânci, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă, Tatăl nostru, sfințească-se Numele Tău, Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul, femeia pune peste piciorul drept un călcâi înghețat, gândește-te, mamă, acum, la gândul tău. Cărțile eliberate din săculeț încep să salte și să cadă ca-ntr-o tocătură de vinete, fă-ți cruce și gândește-te la gândul tău. Fetița răsucește între degete ambalajul cerat și plimbă din obrazul drept în obrazul stâng și înapoi bomboana din care se scurge gustul dulceag. Așa, fă-ți cruce, și cărțile sar. Cum să gândești un singur gând, de n-ar fi așa de frig. Bomboana lovește măselele și trece dintr-o parte în cealaltă ca o șopârlă, cum este drumul bărbatului meu, batistuța scâncește. Taie. Câteva cărți de deasupra teancului întins peste masă trec dedesubt. 

Jocul colorat al celor șapte cartoane cu colțuri tocite o face atentă pe fetiță, ia!, bețigașul ambalajului se oprește din rotit și cade la picioarele taburetului. Femeia își plimbă privirea de pe cărți pe chipul din fața ei, placid și mut, ar întreba, dar ea și-a gândit gândul, în minte crește o ceață, ca și cum ai scoate afară, într-o noapte de iarnă, o oală fierbinte. Dinspre taburetele cu bobul de orez vin acum scâncete prelungi, mama trebuie să ia sugarul și să-i înfunde gura cu sfârcul, sânul este o hartă dureroasă de vinișoare albăstrii, dinspre capot nu vine încă niciun cuvânt, deși ochii trec peste cărți, deși semicercul privirii înaintează încet, ca un tren negru și lung și amenințător care taie un munte. Văd un drum, cine-i plecat la drum, un bărbat la drum lung. Femeia înțelege cuvintele și se bucură că le înțelege, știe că trebuie să-și țină gura, da, e plecat, bărbatul meu e plecat, când știe prea multe, ghicitoarea începe să pună gânduri de om peste gândul lui Dumnezeu, bărbatul meu e plecat. Dar nu-i așa că nu-i plecat de mult, de o lună-două, și-i plecat departe, numai că nu-i unde gândești, fata mea, și nici el nu știe de ce e-acolo unde-a ajuns, e înconjurat de bărbați, poate-s bărbații cu care muncește, oameni mari, șefi și oameni cu școală, dar parcă nu-i vede, nu-i vede, că între el și ăia e o femeie, să fii matale, să nu fii, ce ochi ai matale, nu, că femeia asta-i cu ochi căprui, și parcă-i mai bătrâioară, așa, eu zic că nu se întoarce devreme, dar, ia spune, v-ați sfădit și-a plecat. Femeia începe să-și joace picioarele sub taburet, gingiile sugarului apucă și molfăie, doamna Adriana, e plecat la muncă, de două luni, după botez a aplecat, dar n-a trimis nici o vedere măcar, o singură dată a sunat, și-atunci pe fugă, și legătură proastă, ce faci, bine, lucrez la un turc, i-am spus rezistă, nu te-ntoarce, că n-ai la ce te-ntoarce, bani nu-s și copiii nu se cresc cu aer, le trebuie de-mbrăcat, de-ncălțat, stai acolo și vezi-ți de treabă, nici n-a întrebat de casă, de copii, de nimic. Tace, scaunul scârțâie, dansul ritmat al picioarelor se oprește, sugarul care se credea legănat aruncă sfârcul dintre gingii și începe să plângă. Fata mea, cărțile nu mint, omul tău nu-i unde zice că-i, ori poate mintea lui e-n altă parte, că uite cum apare și aici, și acolo, și de-o parte, și de alta, de-ntors, nu se-ntoarce mai-nainte de vară, nu-l văd să se-ntoarcă. Ia gândește-ți gândul, să le mai întind o dată, evantaiul de cartoane e strâns cu o mișcare sigură, cărțile sunt amestecate, un teanc de deasupra trece dedesubt, și alte șapte cărți trag potcoava peste morcovi și cepe și ardei grași. Asta ești tu, gândul tău, care te face să te frămânți și să te vaiți, ăsta e el, și-apare, uite, tot departe și tot cu spatele la casă, nu mai i-acum cu bărbați, ci numai cu dama de ghindă, numai pentru ea are ochi, uite cum îl ține cu fața întoarsă la ea, ia, gustă din vișinată, se răsuflă și-i păcat de Dumnezeu. Și asta nu-i de azi, de ieri, e de mult timp, uite cum stă dama de ghindă peste casa ta, ca o drăcoaică stă, și lui parcă îi pare rău de copii, și se-ntoarce când se-ntoarce, dar iar îl îmbrobodește muierea, și iar l-aduce-napoi, nu știi oare tu de nicio femeie cu ochii căprui, nu bănuiești pe nimenea, cu obrazul mai negru, așa. Gura Nataliei e acum un castron rozaliu, pus să se scurgă pe linia bărbiei, nu știu, doamna Adriana, de unde să știu, și ochii ei sunt două cuiburi goale, fetița se răsucește pe taburet, coboară și caută sub masă ambalajul rătăcit, și i-e milă de mamă, ar așeza un pupic în fiecare cuib gol, dar sunt prea multe mișcări de făcut, și unde sunt multe de făcut, vine și o greșeală, și vine și țipătul, și vine și ghiontul, și vine și împunsătura, fetița se-așază la locul ei și întoarce mușamaua peste bețigașul ambalajului, îl ascunde și-l lasă apoi să se vadă și-l ascunde la loc. Bun-ar fi fost butelia-acum, să-ți fac o cafea, nu nes, cafea-cafea, în cafea se văd mai bine încâlcelile astea, fata mea, și ce-i de făcut se vede mai bine, cum să-ntorci soarta de partea matale, să-ți aduci bărbatul acasă, că pui degetul cu gândul limpede, și pe ceașcă-i o oglindă, și pe deget îi alta, și știi încotro s-apuci. Vișinata îi face obrajii să ardă, păhăruțul e plin ochi iarăși, ia, puiul mamei, e dulce și te mai încălzești, doarme și copilul mai bine. Dacă știam, aduceam de-acasă un fierbător, cât mi-era, îl băgam în geantă și gata. Că bine zici, trebuie să am unul pe-aici, ori să bat la vecina, e femeie de treabă, numai să nu fie la fabrică. Unul după altul, sunt trase sertare, pungulițe și hârtii împăturite, cârpe de bucătărie, elastice și sfori, un trandafir de plastic, bucățele de celofan se văd numai o clipă și sunt împinse înapoi în fundul cutiei de lemn până când degetele apucă măciulia metalică în jurul căreia este înfășurat un cablu negru, se văd cicatrici adânci în cablu și, în tăietura lor, alte două fire, unul verde și altul roșu. Țevile râgâie întâi o apă gălbuie, capotul așteaptă răbdător să se umple ibricul cu apă curată, ștecherul caută o priză în spatele mușamalei; coborât acum peste buza arămie, fierbătorul sfârâie și pufăie, iar când apa bolborosește și se răscolește sunt amestecate repede și hotărât trei lingurițe rase de cafea. Bătrâna așază ibricul pe aragaz, ca dintr-o obișnuință, apoi își trece palma sub jetul de apă care pufnește din țeavă, strânge în pumn câteva picături pe care le face să cadă deasupra cafelei, ca zațul nici să nu înnegrească fundul ceștii, că aia e inima, inima matale, dar nici să nu lase apă chioară, măi, măi, ce necaz, și-s doi copii mici, fata mea, și tata lor e plecat, și Dumnezeu știe dacă s-o întoarce. Natalia își trage pulovărul peste sân și-l împinge între ea și cilindrul sugarului care doarme. Fetița desface cu unghia fibrele abia vizibile într-o tăietură a mușamalei și lovește cu călcâiul piciorul taburetului, șoptește, mama, vreau apă, dar Natalia nu aude, mama, vreau apă, degetele mamei se așază peste brațul care foșnește peste mușama, strâng cărnița moale, învelită în pulovărașul de lână cam aspră, tricotat dintr-o vestă de-ale ei, destrămată cu grijă, cu firul înfășurat într-un nou ghem care a trecut apoi într-o altă alcătuire, pentru un corpușor mai mic, o cărniță cu glas slab, care înțelege acum că trebuie să tacă, să-și diminueze suprafața, să se tragă înapoi ca o bolboroseală în țevi. 

În fața Nataliei aburește ceașca în care se unduiește abia perceptibil lichidul cafeniu la suprafața căruia plutesc cojițele unor boabe de cafea prost măcinate. În unghiul toartei, o teacă de murdărie. Gândește-ți gândul. Natalia suflă deasupra, suflă din nou. Aerul vine din măruntaie, din organe cu sânge, din coardele unor vene care pulsează după partituri crâmpoțite. Zațul își începe coborârea lentă, scrâșnetul primei sorbituri seamănă cu impulsul care urnește o rotiță dințată, gândește-ți gândul și gândul este gândit cu o dibăcie încăpățânată, ca și cum brațe vânjoase ar amesteca într-un lighean cu carne tocată. De ce nu vine și dacă o să vină. De ce nu vorbește și de ce nu trimite bani. Să nu vină, să nu mai vină. Nu bea tot, lasă câteva picături pe fund, să facem o cană frumoasă. Așa? Natalia arată spre fundul ceștii. Încă puțin, și buzele se apropie de cană și fire de zaț se agață în coșulețul de deasupra gurii, prinse într-un puf invizibil, și peste ele trece fugar vârful limbii. Acum e bine, și „a”-ul este prelung ca o cădere, învârte un pic ceașca, gândește-ți gândul, întoarce-o-n farfuriuță, poate se arată ceva și-aici. Fetița molfăie acum, cu palma stângă răsucită chinuit, pe care o ține cu degetele mâinii drepte, un căpețel de piele întărită lângă unghia ca o vietate acvatică a arătătorului. Ceașca se odihnește cu gura în jos, puțin într-o parte. Sugarul icnește alinat, buzele sunt umede de amintirea laptelui. Natalia își mișcă brațul amorțit, se ajută apoi de genunchii înălțați pe care-i leagănă într-o parte și-n cealaltă ducând cu ei o iolă alburie. Doamna Adriana își trage taburetul lângă geamul înghițit pe jumătate de zai, aici se vede mai bine. Își ține ochii închiși și-și odihnește palmele pe genunchii rotunzi. Dezmorțite de lumină, vrăbiile aruncă, din când în când, umbre răzlețe. În cană, mâlurile desenează albii și maluri, cârlige și ostroave, gura grosolană a doamnei Adriana se mișcă fără sunet și, când încetează, brațul taie în grabă, peste țâțele mari, o cruce piezișă. Ia ridic-o. Ceașca se înalță foarte puțin, ca și cum ar putea să scape de-acolo, din neatenție, o insectă. O picătură încă dansează pe buză, mai las-o, mai las-o, că nu-i zurbă. Fetița își lipește limba rozie de șănțulețul din care a desfăcut un viermișor de piele, alb, apoi roșu, alb, apoi roșu. Ce caut eu aici, se întreabă Natalia, apoi își aduce aminte că gândul trebuie gândit și mașinăria toarce iar aceleași două note, unde și dacă și unde și dacă. Acum, ia! Taburetul scârțâie și doamna Adriana se întinde după ceașcă. Degetele o învârt de la stânga la dreapta și de la dreapta spre stânga, ochii caută și, ca și cum o negură ar începe să se ridice, uite-l aici, e cu litera M, nu-i așa?, cana nu minte. Natalia încuviințează vag, e stinghereală și e uimire în gestul ei de a-și coborî bărbia, uite, și degetul se apropie de un contur de zaț, uite ce limpede se vede, dar până ca ochii Nataliei să descifreze vreun semn, degetul s-a și îndepărtat, e-aici, are mustață pe oală, hehe, e brunet bărbatul matale, domniță, și iaca și femeia care-i aține calea și-i înnoadă drumurile, și degetul se apropie iarăși și se îndepărtează înainte să se întrevadă vreun desen. Are plete bogate, uite-așa, pe umeri, și-i bărbătoasă, și-i voinică, și uite cum stă cu gura peste el, parc-ar fi să-l înghită, și o cheamă cu C, gândește-te: Catrina, Catinca, Cristina, gândește-te, și nu vine încă, nu, uite că se arată treiul, c-or fi trei zile, trei săptămâni, trei luni, trei ani ori pe data de trei, tu însemnează și ține minte, c-o să mă pomenești, numai atunci, trei zile, trei săptămâni, trei luni, trei ani ori pe data de trei, și el e întors așa, se gândește la casă, se vede cum parcă se uită peste umăr, înapoi, dar are mâinile și picioarele legate, gândește-te: Catrina, Catinca, Cristina, dar nu-i dă drumul încă și nu-i lucru curat, maică, nu. Natalia simte că-i ard obrajii de parcă a luat două palme zdravene, își șterge o umbră de sudoare de pe frunte, acolo unde încep primele fire de păr, fruntea i-e înghețată și-și trage degetele de parc-ar fi atins lama unui cuțit. Ce prostii, bărbatul ei n-are mustață, e și-așa negru tăciune, mustață i-ar mai trebui, dar a nimerit-o baba cu numele, a nimerit-o, cine știe ce-o fi, cum o fi, să țină minte, trei zile, trei săptămâni, trei luni, trei ani ori pe data de trei, și dac-ar suna, și dac-ar scrie, și dac-ar trimite bani, altceva, domnule. Să nu vină, să nu mai vină niciodată. Și matale ești înconjurată de dușmani, din toate părțile vin, uite ce haită e-n spatele matale, dar să știi că Dumnezeu te apără, ia, ce ochi mare stă deasupra matale, să nu te temi și să mergi înainte, așa, că toate se fac cu vrerea Lui și numai cu vrerea Lui, și la serviciu te sapă și te bârfesc și mare lucru ar fi să nu ai un necaz, uite, ține mine șapte, șapte zile, șapte săptămâni, șapte luni ori pe data de șapte, atunci o să se afle ce pun la cale împotriva matale, copiii or să-ți fie sănătoși, uite-i aici, parcă stau pe o floare ori într-o bărcuță, așa, măcar de la copii bucurie, maică, dar ia, mai gustă vișinata și pune degetul, maică, și gândește-te numai la ce te apasă pe matale. Natalia înmoaie degetul pe limbă, apoi îl împinge pe fundul ceștii, acolo unde sunt casa și inima ei, și zațul se strânge într-un glob cu țugui, negru-tăciune, asta-i supărarea care te-apasă, cana nu minte, uite ce neagră e inima matale, domniță, și iarăși trei: trei zile, trei săptămâni, trei luni, trei ani ori pe data de trei, o să vezi rezolvarea, o să vină acasă ori o să afli vestea ce-o aștepți matale, ține minte, c-o să mă pomenești, ia, dă și degetul, uite, aici ți se arată și drumul, dar nu cred să pleci matale la drum, e drumul lui de-ntoarcere, da, da, dar dacă-l primești, matale hotărăști, matale și nimeni altcineva, tii!, e unșpe deja. 

Fetița stă nemișcată pe taburetul ei stacojiu, acoperit cu cârpe și cu bucăți de etamină cusute cu roșu și albastru care i se răsfrâng sub șezut și sub picioare și care fac mai vizibilă vopseaua coșcovită, cicatricile unor călcâie, cleiul uscat care atârnă la încheieturile scaunului ca niște solzi. Pleoapele îi sunt grele, cad peste irisuri de un cenușiu tulbure, de parcă din clipă în clipă ar urma să adoarmă. 

Da, da, doamna Adriana, eu și numai eu.

Natalia își sprijină brațul drept de masa cu mușama, se ridică pe jumătate, împingând în umăr cilindrul sugarului, caută din ochi poșetuța din vinilin. Fetița își urmărește mama cu privirea, ochii i-au revenit la viață, e un câine care așteaptă un gest de chemare și supunere. Poșetuța a rămas în hol, un balon dezumflat lângă ghetele cu fermoar care par acum și mai obosite, și mai ticăloase, cum mimează încrețituri și umflături de monturi. Ia, du-te, Alice, și adă-i mamei poșeta. Fetița bâjbâie în întuneric și, fără niciun zgomot, nici măcar pragul tocit nu trosnește sub greutatea ei, îi întinde mamei dreptunghiul lăbărțat de vinilin. Mama își mișcă degetele înăuntru ca în burta unui pește și scoate câteva bancnote pe care le răsfiră pe mușama, cred că e bine așa, nu, doamna Adriana? E bine, cum să nu fie, Domnul fie cu tine, maică, ai să vezi c-ai să mă pomenești, mai ia o caramică, puișor, și femeia caută iar în buzunarul capotului și scoate o bomboană pe care i-o întinde lui Alice. Fetița o înhață cu mișcare iute de pasăre, gurița i se mișcă imitând un „săr’na” pe care nu-l aude nimeni. Sugarul deschide ochii și-i închide ca o păpușă cu mecanism. Ia dă-mi-l mie cât te încalți, cere doamna Adriana, și, cu brațele îngreunate acum de cilindrul cu batistuță, susură un „șșșș” monoton, de cauciuc sfâșiat. Natalia își îndeasă în ghete picioarele umflate de nemișcare, simte o răceală nouă și totuși reconfortantă, sânii grei de laptele nou îi împung dureros pulovărul. Ia, ia, șșșș. Brațele fetiței sunt petrecute în mânecile unei canadiene cărămizii, cheița fermoarului trece cu poticneli peste dinții săriți și, peste fermoar, cad acum faldurile scămoșate ale fularului. Sugarul ajunge iarăși în brațele mamei și, strecurând cu o vioiciune neașteptată mâna prin spatele Nataliei, doamna Adriana apasă clanța. Întunericul umed al casei scărilor le înghite pe mamă și pe fetiță, pașii lor reverberează exact și indiferent. Mai țin oleacă ușa deschisă, să aveți o geană de lumină, aveți grijă unde puneți piciorul, maică.