Vocea tatălui

Acceptase într-un final să se lase ajutat. I-am trimis poze cu apartamentul pe care îl închiriasem în centru, iar el mi-a răspuns: „Sper că nu cheltuiești prea mult cu mine.” Ieșiseră toți pasagerii când l-am zărit îmbrăcat în același palton cu reverele îmblănite. S-a oprit nesigur și m-a privit. Dezamăgirea din ochii lui a înghețat aerul dintre noi. Totul s-a întunecat, îmi venea să fac stânga împrejur. Am reușit să zâmbesc. M-a întrebat, când am dat să-l îmbrățișez, unde se putea fuma. M-am aplecat să iau geanta pe care mama mi-o trimitea la București, pe vremuri, plină cu mâncare și îmbrăcăminte groasă, mirosul ei mi-a revenit în minte când tata mi-a facut semn că nu era nevoie. Am pornit-o pe culoarul mărginit de magazine puternic luminate. 

– Trebuia să mă fi dus întâi la București, au și-acolo medici buni.

– Cel la care mergem mâine e un chirurg de renume. E șeful spitalului de oncologie din Bruxelles.

– Ești tu sigur că ăsta o să mă repare?

– Sigură, tată.

Ai răbdare cu el, mi-am zis.

– Nu știu. Dar e cea mai bună șansă pe care o avem.

A tăcut și și-a scos din buzunar o batistă mototolită, în care a suflat scurt, chiar înainte să ieșim pe ușile batante ale aeroportului. Ne-am oprit în dreptul unei scrumiere cu picior.

– Ar trebui să te lași de fumat.

– Nu pot, am încercat, mi-a zis și s-a uitat la pantofii mei de lac.

Se tunsese foarte scurt. Părul i se rărise și-i stătea țepos. Obrajii i se scofâlciseră, iar gâtul golaș îi rămăsese mic în conturul rigid al gulerului. Aș fi vrut să-l îmbrățișez și să-mi amintesc cum era când el conducea mașina, fuma și-atunci, cu brațul atârnat afară, iar mama se uita pe harta întinsă pe genunchi. 

L-am ajutat să-și prindă centura de siguranță. Buza de jos îi tremura. De ce ne era atât de greu să ne simțim bine împreună? Mă descheiasem la palton, pe dedesubt purtam o rochie de lână și dresuri groase. L-am surprins privindu-mi genunchii în momentul în care am dat cu spatele ca să întorc mașina. Deasupra noastră, un avion a trecut cu un zgomot infernal.

Până în centru, mi-a povestit că găsise cumpărător pentru prăvălia cu vechituri, se hotărâse să lase lucrurile în ordine în caz că și doctorul belgian l-ar fi sfătuit să se opereze.

– Mi-a zis cineva că în Turcia ar fi mai bine, doar că nu-i ieftin nici la ei. Pe-aci care-s prețurile?

Începuse să ningă cu niște fulgi groși, iar cerul cenușiu coborâse peste șoseaua înțesată de mașini. GPS-ul spunea că mai aveam 100 de metri, mă uitam pe partea dreaptă a bulevardului după numărul casei. Am semnalizat ca să pot intra pe prima bandă și am oprit în dreptul unei tutungerii.

– Vezi că ăștia închid la 5. Dacă ai nevoie de țigări, să luăm acum.

– Am tot ce-mi trebuie, a zis și a coborât pe trotuar.

Dincolo de poarta grea a clădirii se întindea un culoar lung, care ducea într-o curte interioară, spre care dădeau bucătăriile apartamentelor. Sub treptele ce porneau către primul etaj se aflau câteva biciclete ancorate într-un stativ metalic. Am pornit pe scări, se auzea doar ecoul pașilor noștri, apoi un râs scurt, de mai sus. Am format codul și am descuiat ușa înaltă din lemn, deasupra vizorului scria: Mlle Mireille Pognac. 

Tata a părut dintr-o data mai vioi. A parcurs vestibulul întunecat, ce mirosea a dușumele îmbătrânite, și a intrat în bucătăria mica, în mijlocul căreia se afla o masa rotundă. S-a ridicat pe vârfuri ca să ajungă la mâner. Și-a aprins o țigară și a privit în curtea interioară, mi-a arătat un geam dincolo de care era aprinsă o lampă îmbrăcată într-o pânză galbenă. O femeie stătea lungită pe canapea și fuma în timp ce citea dintr-o carte.

– Mi-era teamă că o să mă cazezi într-o casă pentru nefumători. Hai să-ți arăt ce ți-am adus.

A tras fermoarul genții și din ea a scos un set de pahare de cristal, tabla de șah la care m-a învățat să joc și un costum bărbătesc de haine.

– Ce să fac cu ele? l-am întrebat și mi-am pus mâna în șold.

– Paharele sunt din cristal de Bohemia, luate de maică-ta. Iar costumul mi-a rămas mare. Sunt sigur că ți-ar veni foarte bine. 

Am pus în frigider ce-i cumpărasem de la magazin: o pâine feliată, niște șuncă, unt, ouă, o sticlă de votcă, lămâi și suc de roșii, apoi l-am strigat să-i arăt dormitorul. Câtă vreme a stat în baie, am pregătit o cafea, am turnat apă în carafa de lângă chiuvetă și l-am așteptat la masă.

– Mergem în oraș să mâncăm, i-am zis și am observat că era mai palid ca mai devreme. 

Fără palton, trupul lui părea al unui copil. Își îndesase în pantaloni jumătate din cămașa în carouri. Pe piept, chiar sub buzunar, avea o pată de grăsime. Mi-am imaginat paragina din apartamentul de la Constanța, în care nu mai călcasem de la ultima noastră ceartă. 

A dat din cap că nu îi era foame și a împins cafeaua din față.

– Ți-am lăsat câte ceva în frigider în caz că ești obosit.

S-a uitat la unghiile mele, date cu lac sidefiu, și a zis:

– Nu era nevoie. Mâine unde trebuie să ajung?

– Vin eu să te iau. Spitalul e la doi pași.

– Dar tu n-ai serviciu? s-a uitat la mine cu o privire hăitută, de parcă se chinuia să se lase ajutat.

– M-am învoit.

Și-a aprins o altă țigară chiar când voiam să mă ridic.

– Cu ăsta poate mai acoperi din cheltuiala cu mine, a spus și a pus între noi un ceas din aur, pe care îl ținuse în palmă.

– Nu e nevoie, tată. Ți-am făcut o asigurare și nu o să trebuiască să plătesc nimic, l-am mințit și am încercat să zâmbesc.

S-a foit în scaun și și-a încrucișat brațele.

– Doar vocea ți-a rămas la fel.

Un val de panică mi-a pornit din stomac. Nu puteam trage aer în piept.

– Tare mi-e greu să te văd așa, Emile. 

– Mă cheamă Emy, ți-am mai zis. 

Mi-am strâns unghiile în pumn. Dacă-mi pierdeam cumpătul, nu se descurca în Bruxelles de unul singur. 

Am turnat apă în pahare. Parfumul cu care mă dădusem mirosea acru.

– La serviciu nu ai probleme? a zis și a dus paharul la buze.   

Studenții mei sunt mai toleranți și mai deștepți ca tine, tată, aș fi putut să-i zic.

– Ce probleme să am? Dacă nu ai o vorbă bună, mai bine… 

Îmi uram vocea pițigăiată, asta mi se întâmpla când eram nervoasă. 

Mi-am acoperit fața cu palmele. Tata s-a ridicat și s-a dus până în baie, de unde a venit cu un sul de hârtie igienică.

– N-am vrut să te fac să plângi, a zis încet. Ți-a curs toată negreala pe obraz. 

Mi-a luat mult timp să mă uit fără rușine în ochii oamenilor. Pe vremuri aveam crize de plâns greu de controlat. Știam că va fi dificil, dar uitasem cât de încăpățânat era. Am ezitat dacă să mă îmbrac mai băiețește, să renunț pentru câteva zile la farduri, ruj, să-mi fi prins părul într-un elastic, să-l ajut să se simtă în largul lui. Xavier mi-a zis că ar fi fost o greșeală, că tata era cel care trebuia să se adapteze la situație.

– Întotdeauna ai fost mai sensibil și mai…

–  Sensibilă! am spus și mi-am suflat cu putere nasul. 

–  Te-a răsfățat mă-ta prea mult. Prea te-a ținut în brațe. Și uite-acum… În loc să găsești și tu o fată bună și să-mi fii aproape la bătrânețe. 

Aș fi vrut să-i spun că habar n-avea cine eram, nici străinii nu mă judecau atât de direct. Mă prinsese odată jucându-mă cu păpuși și mi le azvârlise pe geam. „Nu vezi că l-ai făcut un fătălău, femeie?” i-a zis mamei și atunci am știut că aveam să mă feresc mereu de el. Am continuat să mă joc în șoaptă, ascunsă în dulapul cu haine.

– Când ai acceptat să vii, am sperat că vei fi mai înțelegător, că ne vom apropia mai mult.

S-a uitat la ceas și s-a aplecat peste masă.

– A fost cea mai mare greșeală să bat drumul până aici. Tu ai viața ta, eu câtă mai am, o s-o duc ca până acum. Ce să-mi mai facă doctorii?

Și-a țuguiat buzele și a rămas cu privirea la fereastră. Se lăsase noaptea. Stăteam aproape pe întuneric, dar nu m-am ridicat. Mi-am făcut exercițiul de respirație, m-am gândit la Xavier, el l-ar fi luat pe tata de guler și m-ar fi dus acasă. Dar mai aveam un singur părinte. El îmi amintea de casa noastră, de marea de care mi-e totdeauna dor, de mama – dar și de certurile lor – și de ziua când am venit acasă plină de sânge, iar tata m-a târât înapoi la școală ca să-i dea două palme colegului care mă numise „fetiță” și mă împinsese cu capul într-un zid. „De-acum să te lupți, nu fi de cârpă, m-ai auzit?”

Am continuat să urăsc să fiu ca el. Și să regret tot ce-mi dăruise.

Mâinile mari, cu unghiile late.

Trupul ciolănos. Toată bărbăția care mi s-a transferat fără voie.  

Încăpățânarea din privirea lui, mândria prostească. Toată încordarea masculină și testosteronul său violent.

Vocea groasă, pe care nici dozele de hormoni nu o pot schimba.

„Voi doi vă asemănați atât de mult, dar nu sunteți în stare să vă înțelegeți”, zicea mama în timp ce-mi goleam dulapul pentru ultima oară. „Să-ți mai aduc o valiză?” m-a întrebat cu ochii uscați. 

– Vin mâine la 8 să te iau, i-am spus tatei și m-am ridicat. 

Am făcut câțiva pași până am ajuns foarte aproape de el. M-a privit derutat, și-atunci m-am răzgândit.

– Ești singurul meu copil, a zis cu o voce răgușită și mi-a pus palma pe braț. Dar când mă uit la tine… Nu pot!

„Tata nu mă poate îmbrățișa”, mi-am zis în căutarea întrerupătorului, el a declanșat cu un păcănit o lampă prinsă cu cleme deasupra mesei. Cafeaua din căni arăta uleioasă. Sunetul unei ambulanțe ce gonea pe bulevard ne-a făcut să ne uităm pe fereastră. Dincolo de ea, bucătăriile din clădire erau animate, din coșuri se ridicau fuioare albicioase. M-am îndreptat spre ieșire și-am îngăimat un „Noapte bună”, dar el nu mi-a răspuns. Până la mașină mi-am promis că nu voi plânge. Mi-am privit mâinile încordate pe volan. În lumina portocalie a felinarului, semănau cu ale mamei, livide, nemângâiate. 

În următoarele săptămâni, l-am însoțit peste tot, i-am dat pe rând veștile proaste, în timp ce mă urmărea tăcut de pe patul de spital. Deși a vrut de câteva ori să se întoarcă acasă, l-am convins să rămână cu mine și Xavier. Frica de a muri singur învinsese. Până în ultima zi, și-a pierdut treptat puterile, iar vocea i s-a stins ultima, în vremea când primăvara timpurie trezea orașul. În aerul floral, celest, cred că simțea și el nevoia unei împăcări. 

În timpul ultimei noastre plimbări prin parcul Josaphat mi-a făcut semn să mă opresc. M-am uitat la buzele livide, întredeschise. Am îngenunchiat în fața căruciorului și l-am îmbrățișat. Părul îi mirosea ca prăvălia cu ceasurile vechi, la care tot meșterea ca să le păstreze funcționale, cu pernele îmbrăcate în mătase, bombonierele din lemn de santal, broderiile mâncate de molii, păpușile, blănurile demodate… 

– Iartă-mă, Emy, cred că a spus.

I-am așezat mai bine pătura pe picioare și-am pornit mai departe.