mersul înseamnă ceva; o părere despre nimic.
păsările intră pe fereastră. o închid și o tot izbesc. lichid roșu cu străluciri aurii.
în palmă țin un telefon, beton sub picioare. din față vine o femeie care privește în telefon, din stânga un tânăr coboară sprinten scările blocului cu jumătate din ochiul drept oglindit în propriul său telefon. ar fi mai normal să o luăm invers: tu, cu o găleată de apă în brațe pe care o îmbrățișezi ca pe-un copil îndesat.
pe urmă trenul care se clintește încet și razele șerpuite pe după clădiri și stâlpi amestecate cu profilul tău fix, ca de statuie.
povestea noastră nu mai poate fi separată, ea merge înainte.
iarba nouă, iarba veche, pâinea infinită care plutește fără spectatori.
intru în apartament. pe canapea un telefon rulează un videoclip motivațional despre bani, succes și cât de spiritual trebuie să fii ca să poți crește.
nu e nimeni aici. mă gândesc să deschid frigiderul și să-mi pun de mâncare niște caș cu roșii. pereții tremură.

un boboc când izbucnește în lacrimi ca un pui de salcie, spune Eu?
chemarea păsărilor în anotimpul nesigur al primăverii, spune Eu?
trilurile se adaugă unul altuia la ora pe care soarele o desenează cu puterea Lui distructivă și blândă și hrănitoare și clară și uscăcios crudă, uneori.
sau tu, când ai fost văzută de un sfert de oraș, nu e la fel? uite!
cântecul tău rămâne în aer, ca o semnătura într-o carcasă uzată de ceas;
uzată moral, dacă ar fi posibil,
pentru că ceasul a fost prima armă de distrugere în masă.
nuanțele pot fi atât de rele și bune!
vor crește arbori înalți și meditativi și cerul va pluti împreună cu toate și
sarcina mea este foarte ușoară.

flămând și acoperit cu straturi multiple de ferestre l-am găsit pe Dumnezeu, cel care le poate pe toate, are multe fețe
multe surprize.
amintirea sfârșitui de vară a fost în gol. stolul de porumbei dolofani și-a luat zborul poleind lumina viitorului, ca o coincidență,
cum ai ridica brațul de pe marginea șoselei, un braț melodios ca un soare blând.
nu putea fi decât un corp nou, o floare mică, nemaivăzută,
de o culoare proaspătă.
viitorul se vedea licărind înșelător în adâncul fântânii ca un bulgăre de aur acoperit de chipul tău.
amintirea viitorului luminos zvâcnea într-o pungă de plastic ca un ochi de pește care, oricum e mai mult decât inocența.
ridicat prin coșul pieptului ca un fumător cu un plămân extirpat am citit pe cerul meu un poem.
erau nori printre linii,
în carte era vorba despre El, acel băiețel care umbla cu o bicicletă galbenă de care agățase o duzină de baloane colorate.

asta a pus capac pribegiei și altor sincerități miorlăite: un șuvoi strălucitor, desprins parcă dintr-o cascadă înaltă cum ar fi conștiința supremă – dacă cineva cu pretenții umile ar putea să numească animale și păsări și munții pitici, așezat lălâi într-un scaun roșu de plastic în Gara de Nord, mai demult.
mintea umflată ca niște picioare vinete prin care fulgii și iertarea se zbat ca niște semințe în palmă, ca un ac aruncat între șine.
când nu este pământ
cel nou și cel vechi au aceiași casă de sticlă în care fiecare cuvânt așterne o limbă taiată pe masă.
nu mai fugi frate! nu mai scurma cu bastonul de orb prin vitrine!
și acea frumoasă domniță a pus capac tuturor morților ca o mamă perfectă.
te agățai cu dinții.
nu va rămâne, sper, doar o sticlă goală de bere uitată sub mese!
o moarte în chinuri poate fi un final fericit.

așa s-a scurs textul, ca o mamaligă moale printr-un pieptene negru.
am adormit cu fereastra deschisă pentru că era cald și noaptea mă trezeam cu capul ud.
de cu seară montasem o plasă de tânțari în geam și mi-am zis că ar fi cazul să am un somn de calitate
(partea bună e că am reînceput să visez). și o viața de calitate ar merge, să nu mai iau prânzul la autoservirea de la gară cu porumbeii pe masă.
se făcea că mergeam cu un copil mic de mână – care mă idolatriza (numai chipuri familiare) – căutam ceva material, am intrat într-un magazin de cartier unde aveau expusă gresie și faianță.
acolo, separați de o tejghea, am întâlnit ființa perfectă, neuronii mei fiind afectați de al optulea element.
zâmbetul ei provenea dintr-un loc atât de pur, nu apare pe hartă.
cumpăr ceva, nu are importanță, plătesc, lumina străpunge vitrinele și pe urmă dau să ies.
ea vine după mine și în tocul ușii rostește două sau trei cuvinte scurte, pe care nu le-am înțeles, nici nu le-am reținut.
chiar după acel moment, se aude alarma unei mașini din parcarea blocului alăturat.
mâna lui Zorg, ființa perfectă se descompune vai, în patul meu, în palmele mele, ca o mică floare albă.
după ce am închis fereastra și s-a oprit alarma am auzit din nou acele cuvinte, scurte și tari.
le repet din când în când în fiecare zi, ca și cum aș putea monta 6 aripi pe corpul primului gând.

privesc pe fereastră pietrele din pavaj,
mașina sport, împrejmuirea.
smocuri de iarbă țâșnesc prin fisuri.
mă simt straniu, de parcă aș fi în altă parte, în alt timp, în alt gând.
viața se derulează tot ca un film surd în care un pictor orb compune fraza aceea: m-au urât pe mine, vă vor urî și pe voi.
când nu mai e nimic de făcut se oprește vântul și soarele.
mă iau în brațe și-mi înod mâinile la spate ca un dereglat mintal (cineva șușotește în apartamentul vecin) și-mi spun: nimic altceva, nimic altceva. încerc să mă iubesc prima dată.
am o casă lângă lac, cu acoperișul ca o lamă de bărbierit, dar nu mai locuiește nimeni acolo.
singurătatea e mai întinsă ca lumea, singurătatea nu are nevoie de aripi. când ai văzut și ai revăzut aceleași detalii cu podul distrus de rachete și ai mâinile legate și picioarele legate, nu ai poftă de mâncare.
sunt în Bhutan, zoroastrian. levităm și pe urmă ne amestecăm cu apele pâraielor reci, aer și apă cu lumină și rocă.
la capătul potecii mama scrie cu un bețișor pe pământ ceva. privesc prin pavaj. aici era o casă cu acoperiș ascuțit, cu portocali mici și amari, nimic altceva.

mi-amintesc de perioada când înotam în larg și apele ne entuziasmau și ne îngrozeau la fel de mult.
mi-amintesc de tine ca de o aripă umedă pliată sub tălpi, de pielea ta mirosind a mușețel prin care oasele ivorii puteau să apară.
zilele erau mult mai lungi, aveau adâncime.
poate că oceanul e înghesuit într-o cutie mică.
mă gândesc la azi.
poate e adevărat că numai prezentul contează dacă reușești să apeși clanța prin bezna tăcerii.
ce înseamnă să vezi?
poate că suntem doar nori și lumina ne rupe colțurile ca un vânt înalt.
mă gândesc la ziua de azi, la drumurile ei imaginare la aisberguri și animale marine.
poate perioada aceea naufragiată în larg ne-a transformat în pietre șlefuite pe plajă.

stau cu ea și cu razele într-un glob indigo în cea mai pură singurătate. ne privim din toate unghiurile fără să ne arătăm fața unul altuia printr-o perdea organică sau sintetică, cui îi pasă de această fizicalitate?
ea este o prezență agreabilă.
existența mea o anulează pe a ei dar ea mă adoarme, îmi leagănă gândurile și mă ascunde pe partea întunecată a soarelui cu mângâieri grațioase.

mai demult,
dar într-un timp al cărui am fost,
pentru că nu cred că ceva a putut vreodată să-mi aparțină,
m-am gândit așa,
cum ai alunga o muscă, asemănarea dintre inimă și o ancoră,
la cum te trage de multe ori inima înapoi, dar poate e un defect cultural
să crezi că inima poate rămâne în urmă, fixată de un verde perete.
m-am gândit la acele case bântuite, la stafii și strigoi,
la umbrele prăfuite care traversează ,
se spune,
camerele unor castele din Englitera,
sau cine știe.
cred că vârstele oamenilor
au anotimpuri, bilete de intrare și nu-i ok să faci pe deșteptul.

unul dintre noi va supraviețui, pentru că numai unul dintre noi trăiește.
cerul și pământul și aerul și apa sunt simple cuvinte, indicatoare ruginite la intersecții.
fără intersecții ele n-ar avea niciun sens.
așa cum pe pământ există cer, în ceruri există destul de mult pământ (dar fluid ca un ocean – e adevărat) dealuri lichide și acolo trăiesc diamante și flori și scheletele arzătoare ale pruncilor și un pic de iertare. între aceste stive de gaz lucrurile au puțină inconsistență, mai multe forme de agregare.
lucrurile se mișcă încet pentru că lucrurile plutesc.
toate amintirile-s adunate într-un corp de basm, organism scufundat în apele de deasupra, de altfel e bine știut că amintirile au ceva greutate.
prietenul meu Nick nu mai iese din casă și-a legat trupul de cer cu beteala din brad, stă cu capu-n nisip și respiră prin ceață. un altul stă cu cărțile sfinte întoarse pe masă.
cerul nu se poate lipsi de morți.
dacă există umbră trebuie să existe un soare negru, ca un zeu fără chip, care să ne pună lumină și inteligeță în inimi.
prietenul meu alpinist lovește cu bombeul pietrele pe stradă.
viața e dans sau uneori e cum ai învăța să înoți fără viață iar
aerul e aproape inexistent, de fapt e doar un fir care umblă sub coaste.