Stelele strălucesc mai puţin în septembrie

Toţi oamenii închid uşile când pleacă. Unii dintre ei lasă o lumină aprinsă într-una dintre camere, pentru ca cei de afară să creadă că încă este cineva înăuntru. Aşa e acolo unde trăiesc eu. Nu ştii niciodată ce înseamnă lumina aia, dacă arată o casă goală sau una plină.

Ea nu era de prin părţile locului, deci nu ştia toate astea. Părea un copil când a adus-o tata acasă. Nu era cu mult mai înaltă decât mine şi avea picioarele de grosimea mâinilor mele. Părul negru, strâns într-o coadă la spate, îi scotea în evidență ochii mari şi sticloşi. Nu mai cunoscusem niciodată un om cu ochi schimbători, căprui deschis la întuneric și verzi în lumina soarelui.

Câteva zile nu a scos o vorbă. Stătea pe scările din faţa casei şi privea în gol. Uneori mai smulgea câte un fir de iarbă, pe care îl mirosea și îl arunca imediat sau mișca picioarele prin țărână, făcând praful să se ridice la suprafață, ca un nor dens de fum. Din casă, noi priveam spre ea ca la ceva nemaivăzut. 

– Cine e, tată? E mama? l-am întrebat în timp ce construiam o casă pentru vrăbii. Aflasem deja că o familie e formată din mamă, tată şi copil. Înainte, credeam că unii dintre noi nu au mamă de la început, ci o primesc mai târziu. 

– Nu e maică-ta, mi-a răspuns. Cine pleacă de aici nu se mai întoarce, a spus, apoi şi-a luat şapca de pe scaun şi a ieşit afară.

Trăiam într-o pustietate. Cât vedeai cu ochii, câmpuri nesfârșite şi păduri întunecate. Prima casă era la câţiva kilometri de noi. De fapt, întreaga lume părea departe de noi, parcă eram în mijlocul unui ocean și, oricât am fi înotat, nu am fi ajuns nicăieri. Îi auzeam pe oameni, le simțeam prezența, dar părea că nu vom mai ajunge niciodată la ei.

Tata pleca întotdeauna dimineaţa şi se întorcea înainte de miezul nopţii. Lucra la un gater. Cred că de acolo a adus-o şi pe ea. Probabil, a văzut-o ieşind din pădure, ca un animal speriat. Ceilaţi nu au băgat-o în seamă, au crezut că este nebună şi periculoasă, dar tata a adus-o acasă în seara aia. El spune că îi cunoaşte pe oameni după ochi. Acolo vezi tot răul şi tot binele din om. Tot el mi-a spus să nu mă tem de ea și s-o las să doarmă lângă mine până când îi va pregati un loc al ei. La început nu am putut închide ochii, mă temeam că mă va ataca peste noapte sau că ne va omorî și pe mine, și pe tata. M-am liniștit târziu, spre dimineață, când ea dormea profund, ținând brațele împreunate, de parcă se îmbrățișa. Am întors spatele la ea, m-am ghemuit aproape de perete și nu știu când am adormit.

Nu am mers la şcoală niciodată. Tata m-a învăţat să scriu şi să socotesc. El crede că tot ce trebuie să ştii în viaţă este să faci ceva cu propriile mâini. Aşa am început să construiesc diverse obiecte din lemn. Într-o zi, în timp ce reparam ceva în spatele casei, ea s-a apropiat de mine şi m-a întrebat:

– Ştii să faci un leagăn? 

Era prima dată când vorbea cu mine, nu-i mai auzisem vocea până atunci. Bucuros, am lăsat baltă ce făceam şi m-am apucat imedat de treabă. După ce am construit scaunul, am agăţat o funie de cel mai solid copac din curte şi am instalat leagănul. A fost gata înainte de apusul soarelui.

S-a aşezat imediat în el şi a împins cu putere. Am amețit privind-o cum urcă şi coboară. Nu pot spune că arăta ca un om fericit, ci mai degrabă ca unul liniştit. De parcă mişcarea aia era singurul lucru de care avea nevoie pentru a putea trăi. De atunci, a început să vorbească tot mai des cu mine. Ne plimbam împreună pe câmpuri, găteam, desenam, făceam curățenie, iar seara, când se lăsa întunericul, ne aşezam pe scări şi priveam spre stradă. Foarte rar trecea câte o mașină care lăsa în urma ei o dâră de praf gros, ce se risipea greu. Asta îi provoca uneori crize de tuse seacă, care încetau după aproape o oră.

Tata nu vorbea cu ea, nu o întreba niciodată nimic. Credea că, dacă îi întrebi ceva pe oameni, ei inventează răspunsuri. Lasă-i să vorbească atunci când vor şi vei afla adevărul.

Într-o seară, în timp ce-l aşteptam pe tata, ea mi-a spus:

– Am fugit dintr-un spital.

– Are legătură cu tusea ta? am întrebat-o.

– Nu, prostuţule, are legătură cu mintea mea.

– Ce e în neregulă cu mintea ta?

– Uneori îmi spune lucruri care nu există, de fapt.

– Şi asta e de bine sau de rău?

– Ei spun că e de rău.

– Care ei?

– Medicii.

– De ce ai fugit?

– Locul ăla te face să crezi că nu o să mai scapi niciodată…

Fețe schimonosite de durere, ochi umflați de plâns, priviri în gol și râsete. Acolo nimeni nu avea un nume. Eram ăla care și-a omorât tatăl, ăla care s-a spânzurat, ăla care s-a drogat, ăla care vede draci, sau ăla care vrea să iasă la pensie. Singurul meu prieten era Matei. Pe el nu-l mai vizita de multă vreme cineva. Ultima oară, într-un weekend, fusese luat acasă de fratele lui, dar l-a adus înapoi a doua zi, furios că îi mâncase toată mâncarea din frigider. De atunci nimeni nu mai venise la el.

Avea patruzeci și doi de ani, dar medicii spuneau că gândește ca un copil de doi ani. Fusese internat după ce și-a omorât tatăl. 

Mama lui s-a sinucis la câteva zile după naștere. Vecinii l-au auzit plângând ore în șir și au chemat poliția. Tatăl lui lucra atunci în străinătate. Până la șapte ani a fost crescut de o rudă din partea mamei, dar când medicul i-a spus că nu va fi niciodată un copil normal, femeia s-a speriat și l-a înapoiat tatălui, care își întemeiase o nouă familie.

În jurul vârstei de optsprezece ani, și-a omorât tatăl, lovindu-l cu o sticlă în cap. A fost ținut în arestul poliției câteva zile, unde a fost bătut, pentru a-și recunoaște fapta, dar el nu înțelegea ce vor de la el. Urla cât îl ținea gura să i se spună o poveste. 

În spital, când era foarte agitat, îl calmau spunându-i că vor chema poliția. Auzind asta, se retrăgea într-un colț, își acoperea urechile și implora, plângând: nu poliția, nu poliția.  

Cerșea bani de la vizitatori și fugea la cofetăria din curtea spitalului, de unde-și cumpăra prăjituri. Apoi alerga fericit prin curte, murdar de ciocolată la gură. În zilele bune, ieșea în fața pavilionului și făcea glume pe seama asistentelor: Ce picioare frumoase aveți, parcă ar fi cârnați cu mămăliguță. La masă, se juca mereu cu mâncarea lui și o mânca pe-a altora. Trăgea cu dinții mânecile pijamalelor, până își acoperea cu totul mâinile, apoi le flutura în aer. Se ținea după toți vizitatorii până la poarta spitalului și, după ce ieșeau, îi urmărea prin gard până când nu se mai vedeau, apoi revenea în fața pavilionului. 

De două ori pe săptămâna, ne strângeam cu toții într-o sală mare din pavilionul trei, unde eram încurajați să ne implicăm în tot felul de activități. Unii jucau șah, alții pictau, alții citeau sau jucau tenis de masă. Marțea și joia venea o femeie tânără, care stătea de vorbă cu noi câteva minute, apoi ne lăsa în pace. Se așeza pe un scaun de unde, din când în când, arunca câte un ochi la fiecare dintre noi. De obicei el nu participa la astfel de întâlniri. L-au adus odată, cu forța, niște infirmieri, afară ploua și el se plimba de colo-colo prin ploaie. L-au azvârlit în sală și au ieșit. Femeia care ne supraveghea i-a spus să se apropie și l-a întrebat cum îl cheamă. A răspuns râzând: spune-mi o poveste, spune-mi o poveste, și se învârtea ca un animal în jurul cozii. S-a oprit câteva momente, s-a holbat la cei care citeau, apoi a alergat spre ușă.

Într-o altă zi, l-au adus leșinat. Cineva îi dăduse bani, iar el își cumpărase de toți prăjituri. Vânzătoarele îl priviseră râzând cum își umplea gura. Asistentele i-au făcut o injecție și l-au băgat în camera cu țipete, cum îi spuneam noi. Nimeni nu avea voie să intre acolo. Înăuntru erau mulți asistenți, erau oameni răstigniți în pat, legați de mâini și de picioare, alții se plimbau prin salon, țipând și trăgându-se de păr. Și mai erau unii care își scărpinau pielea până țâșnea sângele. Două zile nu l-am mai văzut pe afară. Când a revenit părea alt om, stătea doar pe bancă, ațipind mereu.

Într-o dimineață, a ieșit din nou în fața pavilionului și se plimba de colo-colo prin fața noastră. Când se îndepărta, infirmierele strigau chem poliția, iar el se întorcea mâncând pământul. 

Se tot ținea după o pacientă transferată de curând în pavilionul nostru. Soțul ei o vizita în fiecare seară și se plimbau, până la ora mesei, prin curtea spitalului. Când îi vedea că se așază, fugea și își făcea loc între ei, punea capul în poala femeii și îi mângâia haina. Ești cea mai frumoasă, spune-mi o poveste, îl auzeam spunându-i. Soțul ei îl lua de braț și îl aducea la infirmieră, care îl închidea în cameră.

– Spune-mi o poveste, mi-a spus și mie, într-o dimineață, în sala de mese. 

– Nu știu povești, i-am răspuns și m-am îndepărtat puțin.

El s-a așezat lângă mine și a pus capul pe umărul meu. Fără să-mi dau seama, am început să fredonez ceva. Nu auzisem cântecul acela niciodată, părea un cântec de leagăn, inventat chiar atunci pentru el. Din clipa aia ne-am împrietenit și îi cântam mereu. 

De obicei era primul care se așeza la masă, dar cu o seară înainte ca eu să părăsesc spitalul, nu a mai apărut la cină. L-am căutat cu toții în seara aceea. Infirmierii mergeau în față strigând, iar noi, în urma lor. L-am găsit pe o bancă, cu fața în sus și gura căscată spre cer, de parcă tocmai ascultase o poveste. Am plecat a două zi, în creierii nopții, fără să mă uit în urmă.

– Ce-ţi spun eu ţie toate astea? Tu nu te lupţi încă nici cu cei mai blânzi dintre demoni.

– Eu nu am mamă, i-am răspuns.

Am tăcut amândoi o vreme. Apoi ne-am ridicat şi am intrat în casă fară să ne mai spunem ceva. Ne-am aşezat în pat cu faţa în sus, privind la umbrele de pe tavan. Mișcam degetele, ridicam picioarele în aer, legănam brațele și râdeam de spectacolul pe care îl reda corpul nostru pe tavan.

Nu părea diferită de noi, cât am locuit împreună, nu a făcut niciodată ceva neobişnuit. Singurul lucru care mă mira la ea era faptul că putea sta ore întregi fără să vorbească. Tata se purta de parcă ştia despre ea tot ce era de ştiut. Cu toate astea, nu-i văzusem niciodată stând de vorbă.

Nu-mi mai amintesc ziua, dar ştiu foarte bine că era perioada aceea din an când dimineţile şi serile sunt foarte reci, iar la amiază aerul devine din nou irespirabil. Acum tata se întorcea mai devreme acasă.

În seara aia stătusem amândoi pe scările casei, ca de obicei. Ea credea că asta-i perioada din an când stelele îşi pierd strălucirea, iar nopţile devin mai întunecate. Eu eram obosit şi nu aveam chef de vorbă. Am mers la culcare şi am lăsat-o acolo, uitându-se spre cer.

Nu ştiu cât era ceasul şi de când dormeam, când l-am auzit pe tata strigând:

– Gata, va fi bine, ai să vezi, se termină imediat.

Stăteam în pat ascultându-l pe tata şi încercând să-mi dau seama despre ce vorbeşte. Cuvintele lui erau urmate de strigătele ei ascuţite. Am ieşit în faţa casei şi l-am văzut pe tata ţinând-o cu forţa. Ea se zvârcolea în braţele lui ca un animal încolţit. Tata mi-a strigat să aduc cutia în care ţineam medicamentele. M-a pus să caut o pastilă lungă, maronie. Câteva minute a continuat să se agite în braţele lui. Când s-a liniştit, a dus-o în pat. Eu stăteam lungit, iar tata, pe marginea patului meu. Am privit-o amândoi până a adormit.

– Ce-a păţit, tată? i-am şoptit.

– A avut un coşmar, stai liniştit.

A doua zi tata a rămas acasă, iar ea s-a purtat ca de obicei, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Tata mă avertizase să nu o întreb de coşmar. A stat minute în şir în leagăn. Părea epuizată. Spre seară, am mers toţi trei să ne plimbăm pe câmp. Atunci tata m-a anunţat că vom merge la oraş, pentru a vinde obiectele din lemn pe care le făcusem şi pentru a-mi cumpăra câteva haine. Ne-am trezit devreme, când ea încă dormea. 

Nu am găsit repede cumpărători pentru marfa mea. Cu banii pe care i-am câştigat, tata mi-a cumpărat două perechi de blugi, o haină de iarnă și m-a dus la cofetărie. Apoi el a intrat într-o farmacie, iar mie mi-a spus să aştept afară. Îl priveam cum gesticulează şi îi explică ceva farmacistului. Bărbatul dădea din cap, în semn că nu. Tata a ieşit înjurând. Pe o stradă îngustă, ne-am oprit în faţa altei farmacii, dar tata nu a mai intrat de data asta. I-a făcut un semn femeii care ştergea geamurile. Ea a dat din cap şi i-a zâmbit. Părea că se cunosc. Tata m-a tras de mână şi m-a dus în spatele farmaciei. Femeia a ieşit înaintea noastră, iar el mi-a spus să aştept mai departe de ei. Au vorbit o vreme, apoi tata i-a întins câteva bancnote, iar femeia a plecat. El a rămas în faţa uşii. Peste câteva minute, femeia doar a scos capul pe uşă şi i-a întins un pachet.

Am ajuns acasă după apusul soarelui. Se lăsase deja frigul şi am pus haina cea nouă pe mine. Abia aşteptam să i-o arăt şi ei. Când am intrat în curte, uşa era dată de perete, ca atunci când cineva pleacă în grabă, dar urmează să se întoarcă. Leagănul era nemişcat. Am căutat-o ore întregi peste tot. Nici urmă de ea. Am aşteptat câteva zile să revină. Apoi tata a pus câteva lucruri într-o pungă şi am plecat la oraş. Pe drum, am atipit şi m-am trezit aici, la spital.

– Puteţi intra acum, a strigat medicul. 

Tata a rămas în picioare, aproape de uşă.

– Tânărul mi-a povestit despre o femeie care a locuit la dumneavoastră o perioadă.

– Am locuit întotdeauna singuri, a răspuns tata. Maică-sa a plecat la puţin timp după naştere. Suntem doar noi doi de atunci. 

– Când au apărut simptomele? a continuat medicul.

– Acum câteva luni, dar am crezut că inventează lucruri. De plictiseală.

– Va trebui să-l internăm o vreme, să vedem cum răspunde la tratament.

Uite, tată, stelele chiar strălucesc mai puţin, i-am întrerupt. Medicul și tata au privit pe fereastră. Se lăsase întunericul.