Născut la Iași în 1995, absolvent al Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică din București, Ștefan Mihai a început colaborarea cu trupa Teatrului de Stat Constanța în 2019, unde joacă astăzi în majoritatea spectacolelor din repertoriu. În acest an, a fost nominalizat la Premiile UNITER pentru cel mai bun rol secundar pentru rolul Cristi din spectacolul 10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia de Gabriel Sandu, regia Elena Morar și Gabriel Sandu. Tot în 2024, Ștefan Mihai a atras atenția și în rolul bufonului Feste din A douăsprezecea noapte de William Shakespeare, regia Andrei Șerban. Ambele spectacole au făcut parte din selecția Festivalului Național de Teatru și au avut reprezentații în capitală, la Teatrul Bulandra. 

Vreau să menționez din capul locului că i-am propus acest interviu lui Ștefan înainte de decernarea premiilor UNITER, ca să nu mă suspecteze în caz că ar fi câștigat că am fost influențată în vreun fel de reflectorul sub care te pune automat o recunoaștere de acest gen. Am stabilit împreună că cel mai convenabil ar fi să discutăm la TIFF, deci dialogul nostru ar fi avut ca punct de pornire premiera filmului Pe unde merg elefanții (regia Cătălin Rotaru, Gabi Virginia Șarga), singurul film românesc din Competiția oficială TIFF.23 și cel în care Ștefan face primul lui rol principal. Nu am apucat să facem interviul nici la TIFF, nici la FITS, ci abia în buza Festivalului Național de Teatru (FNT). Îi mulțumesc că m-a strecurat printre repetiții și îl anunț că mai urmează un interviu-bilanț la 80 ani, ai mei și ai lui, căci suntem de-o seamă. A promis. Las aici să rămână scris. 

Am dat interviul pe 3 decembrie. L-am anunțat și pe el și bine am făcut, căci în câteva ore eram la repetiția generală Mary Stuart, thrillerul istoric (adaptat de Robert Icke după Friedrich Schiller) cu care Andrei Șerban revine la Naționalul din București după o absență de 32 ani și în care Ștefan joacă rolul lui Mortimer. Ofelia Popii și Raluca Aprodu își dispută rolurile principale — Regina Elisabeth I și Mary Stuart — prin tragere la sorți înaintea reprezentațiilor, în fața publicului, rezultatul fiind confirmat de patru spectatori, pentru spulberarea oricăror suspiciuni de înșelăciune (nota regizorului). Cap(ul lui Mary Stuart) sau pajură?! 

Premiera este programată pe 12 și 13 decembrie și, evident, toate reprezentațiile sunt sold out. Am avut noroc, cum veți vedea că spune și Ștefan despre el în discuția noastră.

Umblă vorba că Ștefan Mihai este un actor modest. Până și mie-mi vine să râd la această alăturare de cuvinte. Nu știu dacă e așa. Vestea bună e că nici nu m-am chinuit să aflu; după ce îl vezi cum joacă, modestia chiar nu mai pare cea mai mare virtute. 

Deși jocul și (mai ales) discreția lui poartă acel mister care merită scormonit, nu am fost nici prea iscoditoare. Din simplul fapt că nici el nu se destăinuie și nici eu nu consider că personajele bine interpretate trebuie supuse unei autopsii. De cele mai multe ori, riști ca interlocutorul să înceapă să verse platitudini întru rezolvarea întrebărilor. Și cum aș putea să umblu cu cuvinte nepotrivite pe lângă un actor talentat a cărui principală activitate e să consume, disece și să memoreze text? 

Ștefan, am schimbat de câteva ori prima întrebare în funcție de data la care trebuia să facem interviul: la TIFF aș fi început cu Elefanții, la FITS cu Mamaia, acum încep cu A douăsprezecea noapte. Înainte de premieră, Andrei Șerban a declarat că piesa confirmă actualitatea lui Shakespeare: aparenta comedie atinge întrebări și teme grave ale timpului nostru, ca rolul femeii, ambiguitatea sexelor, identitatea de gen, LGBT, nebunia dragostei sau tentația puterii, fie ea politică ori sexuală. Într-adevăr, Shakespeare are o relație neîntreruptă și cu actorii, dar și cu publicul, cu vremurile. Cum te împrietenești cu personajele shakespeariene la început de carieră și cum le redescoperi și le reconstruiești astfel încât să nu pară simple reproduceri prăfuite? Întreb pentru că și căutarea asta de a fi original cu orice preț obosește și, de cele mai multe ori, eșuează. 

Ha! Ok, deci ai început direct cu întrebările alea bune! 

Sper să o și țin tot așa…

Nu sunt ironic deloc! Ok, stai așa… există acest mit, îl numesc mit, dar el e destul de real — cum că cine știe să joace Shakespeare, poate juca orice. Bun. Plecând de la această premisă, felul meu de a face lucrurile și de a lucra la roluri, adică nu-mi place să mă repet. Nu-mi place să folosesc aceleași mijloace, apropo de reinterpretarea prăfuită a personajelor. Dincolo de viziunea mea despre lumea asta a lui Shakespeare, care e o lume fantastică, cu personaje foarte complexe și foarte diferite, a contat foarte mult viziunea regizorală. O să revin la asta. În esență, noi am rămas aceiași, doar contextul s-a schimbat; și atunci și mijloacele noastre trebuie să se schimbe. Dacă pe vremea aia se punea accent pe un stil de joc declarativ, declamativ, acum spectatorul de rând preferă un joc mult mai apropiat de viață, de ceea ce se întâmplă, un joc real, firesc. Cred că asta e marea provocare: să aduci în actualitate personajul și să nu repeți ce au făcut alții. Ultima e aproape imposibilă, nu cred că mai există ceva ce nu s-a făcut, dar e o părere proprie asta… ah, și să nu folosești aceleași mijloace de la personaj la personaj, dar chiar și pentru mai multe reprezentații cu același personaj. Indiferent că azi joci Romeo și mâine joci Lisandru. Amândoi sunt îndrăgostiți. Cum faci să nu semene? Dincolo de dramaturgie, de acțiunea dramaturgică, de ce li se întâmplă personajelor respective. Cum faci să nu repeți îndrăgostitul? 

Mă întorc la regizor. Mie mi-a plăcut foarte mult să lucrez cu Andrei Șerban; am descoperit că într-o îngrădire (o să folosesc cuvântul ăsta, dar nu e sensul lui per se, o să vezi) există foarte multă libertate. Mi-a dat parametri în care să mă joc, dacă vrei, și acolo… inițial, evident că te gândești că ești încadrat în ceva, că nu poți ieși din formă, dintr-o matrice, dar ăsta e paradoxul, acolo ai foarte multă libertate. E uluitor câtă libertate ai, de fapt, după ce înțelegi ce vrea omul din fața ta de la tine. Trebuie să fii dispus să te și lași pe mâna altora. Oricum, nu cred că există regizor care să vrea ca un actor să fie prost în spectacolul lui. Eu nu prea cred în chestia asta „băi, m-a pus să fac așa și eu de fapt voiam altfel, na… dar a trebuit să…”. Până la urmă, e și treaba noastră să ne însușim ideile celui din fața noastră, aici mă refer la regizor. Asta e treaba actorului, să înțeleagă niște idei și să le facă veridice. 

Jonglezi cu texte mari, ca cele shakespeariene, cu texte scrise special pentru spectacol (10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia) sau cu proză și poezie contemporană (Seaside stories în regia lui Radu Afrim). Tu ce citești când ai timp să citești?

De regulă, citesc lucruri care să mă ajute în construcția personajelor, iar când sunt liber, când n-am un proiect la care să lucrez, un proiect care să mă incite atât de tare; mă rog, toate mă incită, dar nu atât de solicitant încât să necesite documentație în plus… beletristică. Ultima carte pe care am citit-o e Mary Stuart de Ștefan Zweig, pentru că lucrez la Mary Stuart la Național în momentul ăsta. Și înainte de asta, nu mai știu ce am citit, cred că Tinerețea și Adolescența de Tolstoi. Cam ăsta e spectrul. Când sunt liber și mă nimeresc în librării, îmi place chiar să iau cărți la întâmplare. 

Dacă tot am ajuns la Radu Afrim, știu că repetați pentru un nou spectacol la TSC. Eu am văzut Seaside Stories, ăsta a fost primul meu impact cu noua trupă TSC ca să zic așa. Afrim e un regizor care nu face deloc economie de mijloace; vreau să vorbim puțin despre piesă și, dacă tot suntem aici, să punctăm și neajunsurile TSC, pentru că eu am crezut că mă sufoc în timpul spectacolului: mult nisip, aerisire proastă, sala foarte mică… voi cum jucați atât de bine în condiții atât de proaste? 

Eeeeee, dacă n-o spuneai tu, o spuneam eu! Dacă pentru voi e așa, gândește-te cum e pentru noi… 

Măi, cum să pun eu mai bine în cuvinte… se întâmplă și fenomenul ăsta: când ești pe scenă, din cauza sau datorită adrenalinei, să zicem că nu mai simți loviturile la adevăratul lor impact, nu-ți mai este atât de greu să respiri, nu mai simți că transpiri atât de mult, deși în realitate o faci, poate chiar mai mult decât în momentele obișnuite. Până la urmă, treaba asta cu condițiile de la TSC a fost o aventură pe care am înțeles-o cu toții. Această sală studio, pe care a reușit s-o deschidă Erwin în urma intrării în renovare a sălii mari este una, într-adevăr, improvizată, mai ales la momentul premierei Seaside Stories. Ca să înțelegi, înainte să fie sală studio, acel spațiu a fost un spațiu de birouri. Deci n-avea nicio legătură cu o sală de teatru. Dar, ușor, ușor, a început să se lucreze la ea, chiar și acum e în renovări, drept care nu mai jucăm la Constanța, dar sperăm să se termine destul de curând și să reluăm spectacolele. Repet, a fost un lucru pe care l-a înțeles toată lumea din distribuție și nu numai: și colectivul tehnic, și cel administrativ, și Radu… cum e vorba asta la români, „astea sunt condițiile”, știi? Dar, e cu atât mai mulțumitor, cred eu, că chiar și așa, am reușit să scoatem acest spectacol atât de bun, despre care primim un feedback foarte pozitiv chiar de la spectatori. Până la urmă, ei ne interesează la finalul zilei. 

(La momentul publicării interviului, noua sală studio-BCR a Teatrului de Stat Constanța a fost redeschisă oficial, după un amplu proces de renovare.)

Hai s-o luăm puțin cu începutul. Zi-mi de admiterea la UNATC, cu cine ai studiat și cum ai ajuns la TSC.

Asta o să-ți ocupe niște memorie în telefon, să știi! 

Eu cu actoria am început dintr-o propunere a mamei mele (sincer!) prin clasa a șaptea, asta înseamnă că aveam vreo 12 ani. Țin minte că a venit mama odată acasă și, știindu-mă hiperactiv (la mesele sau la întrunirile de familie, eu făceam pe toată lumea să râdă, toată lumea aștepta să vină Ștefănel la masă ca să râdem, să ne simțim bine), i-a dat prin cap chestia asta… ai mei nu au absolut nicio legătură cu zona asta, mama e asistentă medicală, tata e fost polițist de frontieră, actualmente pensionat. Dacă mă întrebi pe mine, sincer, eu nici nu cred că a văzut ea neapărat un talent în mine, nu cred că a stat și s-a gândit „băi, copilul ăsta o să devină un mare actor dacă îl dau de acum la teatru” ci, pur și simplu, cred că a căutat un mediu în care să-mi pot risipi energia ca să n-o mai bat pe ea la cap. M-am apucat de cursuri la Palatul Copiilor în Iași care, mă rog, erau niște cursuri de amatori care s-au concretizat cu un spectacol. Nu mai țin minte titlul spectacolului, cred că era, de fapt, o punere în scenă a unor texte scrise de profesoara noastră. Trebuia să concludem toată activitățile alea cu un rezultat final ca să zic așa. 

Un fel de serbare.

Exact, e foarte bun termenul! Când am terminat clasa a opta și a început toată treaba aia cu „la ce liceu vrei să dai?”, chiar și pe mine m-a surprins că am avut atâta curaj la vârsta respectivă, am zis „eu vreau actorie”!

Deci îți plăcea.

Da, am descoperit că-mi place și, mai mult decât atât, am descoperit că-s bun. Sigur, în măsura în care poți să fii bun la 12-13 ani. Aveam niște… nici măcar nu le-aș numi date, aveam niște firicele de date, niște sâmburi. Evident, în urma acelui mic eveniment de care-ți povesteam, au fost feedback-uri foarte pozitive, iar mama a fost efectiv bombardată de îndemnuri să mă dea la teatru că eu trebuie să fac teatru, eu sunt actor și așa mai departe. Însă, a fost oarecum și o chemare lăuntrică, simțeam în interiorul meu că asta trebuie să fac. Nu mă întreba de ce, că nu știu. Pur și simplu simțeam că trebuie să fac asta. Așa am început studiile la secția de actorie de la Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă” din Iași. Acolo, în măsura în care se făcea teatru, să zicem că am excelat; rolul care m-a marcat cel mai tare în perioada liceului a venit în clasa a unșpea cu piesa Când Isadora dansa de Sergei Esenin. Am jucat Esenin, care trebuia jucat în rusă. Eu nu trebuia să joc în spectacol, rolul acela era jucat de un băiat din Republica Moldova. La un moment dat, nu mai țin minte exact de ce, el nu a mai vrut să joace, cred că se hotărâse la altceva, adică la o carieră în alt domeniu… mă rog, ideea este că el fusese distribuit pentru că știa limba rusă. Restul de cinci băieți din clasă nu știau. Eu m-am dus la profesoară și am întrebat-o dacă pot să încerc să fac rolul. Evident, m-a întrebat dacă știu rusă, dar eu i-am răspuns „cât de greu poate fi?”. Așa că am învățat toate replicile mot-à-mot și am făcut rolul. În urma acestei munci, am fost premiat la olimpiada națională de arta actorului cu un premiu înființat special pentru mine, pentru că toți au fost șocați când au aflat că eu nu vorbesc rusește și că, pe lângă că i-am convins cu jocul meu, am dus și un spectacol de două ore în limba rusă. 

Anul următor, în clasa a doișpea, am câștigat olimpiada la secțiunea individual. 

Unde ce ai făcut?

Am participat și cu un spectacol la secțiunea colectivă, și cu un moment individual, care cred că a fost o fabulă sau o poezie de dragoste, o povestire… nu mai țin minte exact. 

Ah, ca la admitere.

Exact, un fel de preadmitere. Cred că asta era și ideea, participarea la olimpiadă să te pregătească pentru admitere. Ideea e că după momentul ăla, mie mi s-au limpezit gândurile și am știut că asta trebuie să fac. 

Stai puțin, tu în clasa a doișpea ai câștigat asta și tot atunci te-ai gândit să dai la teatru fără niciun fel de pregătire alta decât orele de actorie din curriculum? Știu că cei mai mulți se pregătesc cu un an, chiar doi înainte. 

Da…

Ai intrat din prima? (eu insist)

Da, nu că ar avea vreo importanță, dar am fost al cincilea pe listă. Mda (continuă nonșalant), apoi a venit etapa UNATC. Eu am terminat în clasa domnului profesor Florin Zamfirescu. Țin minte că la admitere lucrurile au stat în felul următor: dacă câștigai olimpiada de arta actorului (la care pot participa doar liceele de artă din țară), erai scutit de o probă din cadrul admiterii la UNATC. Cred că era valabilă faza asta și la Cluj atunci, acum nu știu dacă mai e. Sărisem, bineînțeles, peste prima etapă de poezie, parcă și etapa scrisă, totuși… cred că m-am dus direct la povestire.

 

Care, după mintea mea, pare mai grea.

Da, dar a fost un mare beneficiu, nu mi-am irosit deloc din energie. Plus, era și probă eliminatorie, dar nu mi-a fost frică. În momentul în care am intrat în sala de admitere, cu reflectoarele pe mine, atunci m-au luat instantaneu emoțiile și țin minte cum domnul Zamfirescu de pe spate s-a lăsat pe față cu scaunul și a zis „așaaaaa… olimpicul! Ia să te vedem”. Îți dai seama cum mi-au făcut genunchii. 

Încă din facultate, am avut ocazia să joc și în filme, și în spectacole în București, oarecum mi s-au legat lucrurile. 

Dar cum se leagă lucrurile astea pentru un actor tânăr, că nu se leagă pentru toată lumea…?

M-am dus la castinguri și le-am luat. Într-adevăr, cred că am avut și foarte mult noroc. O mică doză de noroc e absolut esențială în toată treaba asta. Indiferent de cât de bine îți faci treaba, indiferent de cât de profesionist ești, de cât de talentat ești și așa mai departe, îți trebuie acel dram de noroc. Poți să ai tot talentul din lume și să muți munții din loc, dacă nu ești în locul potrivit la momentul potrivit ca să ți se întâmple chestia care e potrivită pentru tine… nu că e degeaba, dar ratezi cumva momentul. În același timp, eu nu cred în chestia asta care ni se spunea pe vremuri, cum că există un singur tren pe care dacă nu-l prinzi… cam gata! Există mai multe trenuri, știi cum e; trebuie să-ți alegi bătăliile și să le porți. 

Tu ai terminat când?

2017 licența, 2019 masterul. 

Ah, suntem de-o seamă. Cu Teatrul de Stat Constanța cum s-a întâmplat?

TSC s-a întâmplat în 2019. Când am terminat licența, în 2017, am luat premiul pentru cel mai bun actor în Gala Absolvenților, premiu înmânat de Vlad Cristache, președintele juriului, care m-a plăcut foarte mult, dovadă că, ulterior, am făcut vreo șapte spectacole împreună: două la Tulcea, unul la Pitești, unul în București… ultimul fiind Lasă-mă să intru, la Constanța în 2019. Așa am ajuns eu să cochetez cu Teatrul de Stat Constanța. După acest proiect, m-a luat în Jocuri în curtea din spate și Diana Mititelu, regizoarea care câștigase atunci Premiul Uniter pentru debut chiar cu spectacolul ăsta. A urmat un concurs de angajare pe care nu l-am luat; au fost angajați atunci patru dintre colegii tineri, apoi a fost Festivalul Debutant, în care am participat cu Jocuri în curtea din spate. Festivalul e împărțit în două etape: prima, cu spectacole, iar în a doua sunt selectați cei mai promițători tineri actori din acele spectacole pentru probe individuale, care se țin în următoarele zile la Sf. Gheorghe. Trebuia să pregătești un moment, putea fi și un monolog. Eu am făcut monologul din Fanul de Eric Bogosian, care mie mi-a plăcut foarte mult, mi-am dat delirul cu el (spuneți voi, cum puteam eu să editez această exprimare?!). Le-a plăcut și lor foarte mult, am câștigat marele trofeu, care îți asigura, pe lângă onorurile de rigoare, și un post: fie la Sf. Gheorghe, fie la Constanța. Având deja două spectacole la Constanța și plăcându-mi foarte mult colectivul și tot ce se întâmpla acolo, am ales Constanța. Deci, în 2020 m-am angajat, culmea, în pandemie, când nu se angaja nimeni! 

Știu că și la Sf. Gheorghe se întâmplă lucruri extraordinare, am văzut că și Radu Afrim montează acolo, chiar mă bate gândul de ceva timp să fac un sejur cultural acolo. 

Da, e o echipă foarte faină și la Sf. Gheorghe. Give it a shot, merită! Și când am fost eu, atmosfera a fost foarte prietenească, iar toată chestia asta a plecat inclusiv de la manager. E foarte important. Se comportau toți cu mine de parcă eram acolo de foarte multă vreme. Cam ăsta a fost parcursul meu.

Cum te raportezi tu la trecerea timpului? Actoria e o meserie analizată și etichetată, de la critici până la mătuși se vorbește despre „actori tineri”, „actori consacrați” și „monștri sacri”. Ai niște borne bine plasate mental (până la nu știu ce vârstă trebuie să adun nu știu cât repertoriu, nu știu câte premii, să joc în nu știu câte filme etc)?

Crezi că unele lucruri se pot face doar la o anumită vârstă? Pentru că actorul este sau, mai bine spus, devine sclavul unei fizionomii și așa mai departe. Presupun că nu poți juca Romeo când ai 80 ani.

Depinde de viziunea regizorală (râde). Da, în primul rând, să stabilim că e o meserie de cursă lungă. Filmul e cel mai bun exemplu aici: există actori descoperiți la 60-70 ani. Evident, nu și-au început cariera atunci, eu vorbesc de notorietate. Poate până atunci ei au făcut doar teatru, poate n-au avut acel gram de noroc de care vorbeam mai devreme. Foarte buni, impecabili, super mișto, dar… lor li s-a întâmplat foarte târziu. Alții ies la rampă foarte devreme. Într-adevăr, până acum câțiva ani, când m-am mai maturizat și eu, am avut această presiune, de exemplu cu vârsta de treizeci de ani. Se zice că acum ți se schimbă și puțin tipologia, mai ales la bărbați, intri într-o zonă ingenuă, nu mai ești puști, dar nu ești nici bărbat, bărbat… asta cică ar fi, cel puțin așa ni se spunea nouă în facultate, cea mai grea perioadă, pentru că lumea nu mai știe unde să te încadreze. Treci printr-o transformare și așa mai departe, e foarte important ca în tronsonul ăsta să tragi cu dinții să faci lucruri. Și am avut chestia asta să fac mult până la pragul ăsta, să mă știe lumea, să am o sută de roluri în teatru, douăzeci și cinci pe film… gândurile astea îmi dădeau o presiune care, evident, venea la pachet cu anxietățile de rigoare, cu angoasă, poate și cu un pic de depresie că nu fac destul și așa mai departe. Cred că fiecare trebuie să facă — acuma, mă rog, o să pară un clișeu — dar fiecare trebuie să facă cât (a bătut în masă), cum (iar a bătut în masă) și ce îi face lui bine (ați ghicit, iar a bătut în masă). La finalul zilei, indiferent că ești un actor tânăr, că ești un actor consacrat sau că ești un monstru sacru, important e să fii tu mulțumit de tine și de ce ai făcut. Poate într-o seară ai făcut o mână de oameni sau poate o sală de 800 locuri fericită cu o treabă foarte bine executată sau, dimpotrivă, dacă îți trebuie chestia asta, zece mii de oameni fericiți. E în funcție de fiecare. 

Dar dacă Al Pacino la finalul zilei e nemulțumit de el, asta îi declasează lui… noi tot ne uităm la el ca la un mega actor.

Da, dar actoria este un mod de a trăi până la urmă, iar tu te încarci cu tot felul de gânduri zi de zi. E foarte important pentru tine ca acele gânduri să fie constructive. 

Că devin și ele resursele tale.

Evident, noi lucrăm foarte mult cu vulnerabilități. Ca să te păstrezi pe un făgaș normal, trebuie să ai grijă la ce gânduri intruzive ai și, repet, dacă ajungi la concluzia că îți face bine să ai 40 spectacole într-o lună sau să ai 3 spectacole într-o lună pe care știi că le faci dumnezeiește de bine și că lucrezi și investești acolo toată energia ta, sunt la fel de bune ambele variante! Vreau să zic că am eliminat acele borne, aici voiam să ajung. Nu-mi făceau bine.

Aveam altă ordine a întrebărilor, dar acum mi se pare că se potrivește foarte bine întrebarea asta aici: ai menționat că unii actori joacă mult teatru și ajung să facă film mai târziu, că tot am pomenit de Pacino, îmi vin în minte și Peter O’Toole, Benedict Cumberbatch, că tot am vorbit la un moment dat de Frankenstein de la Naționalul din Londra. Di Caprio nu cred că a făcut teatru veci, aici te rog să mă corectezi dacă greșesc. 

Nu cred, nu am auzit nici eu. 

Ne raportăm, evident, la o industrie mult mai mare decât a noastră, dar în România cam toți actorii de film au făcut și fac mult teatru. Orice actor de teatru poate fi cooptat în film? Ce înseamnă să fii un actor bun, este versatilitatea calitatea supremă a unui actor? Tu crezi în versatilitate? Poți fi un actor bun dacă faci doar o anumită tipologie?

Da, categoric! Cum spuneam la început, mie nu-mi place să mă repet, dar nu fac din această idee un concept universal valabil, adică nu cred cu tărie că asta mă face un actor bun. Nu judec după stigmatul ăsta.

Deci poți să fii doar bad guy până mori.

Da, dom’le, poți să faci doar asta și ne-am lămurit cu tine! Joe Pesci a jucat numai bad guys și uite cum i-a jucat, frate, e o școală în sine. La o gală Oscar, dacă nu mă înșel, în orice caz, ceva de renume, a fost premiat ca fiind cel mai bun actor într-un rol negativ ever!

În același timp, cred foarte tare și în actorul cameleon. Cred că asta e una din caracteristicile pe care un actor ar trebui să le stăpânească; mai mult decât atât, chiar dacă el este încadrat pe o tipologie, și tipologia aia e foarte diversă, cum am spus și la început, un îndrăgostit nu seamănă cu celălalt. Tot de versatilitate e vorba, chiar dacă vorbim de aceeași tipologie de personaj. 

Pentru gustul meu propriu, îmi place să văd sau să mă văd pe mine total schimbat în alt rol. Total schimbat, de la A la Z, cel puțin asta îmi propun. Realizez că e o chestie riscantă, implică mult mai multe riscuri decât mersul pe o „rețetă de succes”, care știi că ți-a mai ieșit. Poți fi un actor corect și fără să te arunci prea tare cu capul înainte, nu zic că e ceva rău în asta, chiar deloc. Mie-mi place să mă provoc mai mult. Până la urmă, de asta și iubesc meseria asta, că mă provoacă foarte mult și mă obligă să mă autodepășesc. 

Dar versatilitatea scenă-ecran? Am văzut debutul tău cinematografic în rol principal (Pe unde merg elefanții) la TIFF. Un actor foarte bun în teatru trebuie să fie foarte bun și în film?

Nu e o regulă. 

Tu ești un actor versatil?

Mie așa-mi place să cred, da.

Am citit că-ți mai place să crezi și că ești modest.

Așa, cred că știu și unde (râde).

Așa… nu tocmai asta presupune arta actorului, un ego în care să te oglindești? Tu ești obiectul tău de studiu permanent. Cât e ego și cât e umilință în munca unui actor?

În loc de „umilință”, eu aș spune „smerenie”. Deși sunt sinonime, sunt altele nuanțele. Hai să începem cu egoul. Egoul sigur că te hrănește ca artist, ca om, nu contează, dar el poate juca și rolul unei capcane. Poți să pici în capcana lui foarte ușor și să spui într-o zi „bă, știi ceva? Eu sunt cel mai tare!”. Dar vezi, dacă eu încep să gândesc așa, îmi e puțin umbrită judecata. Nu mai am dubii față de mine, nu mă mai întreb, nu mă îndoiesc, asta se aplică cel mai tare în lucrul cu regizorul: tu ai o viziune asupra unui personaj, regizorul are alta. Atunci ce faci, lași egoul să câștige și zici „nu, mă, nu știe ăla, e așa cum spun eu” sau schimbi puțin macazul și asculți și ce are de zis omul din fața ta? Treaba e atât de nuanțată încât e imposibil ca o singură minte să cuprindă toate posibilitățile unui personaj sau ale unei situații. 

Pe de altă parte, egoul joacă și un rol defensiv. Îți pui un zid, na, fiecare are mecanismele lui de autoapărare. Eu încerc să-mi înfrânez egoul, am și eu uneori porniri de „lasă că știu eu mai bine” sau de „nu e adevărat, n-am fost sub notă în seara asta, am fost demențial”, dar nu e bine să gândești așa, ai nevoie de doza aia smerenie, aia e vitală pentru că te ține treaz. Ai nevoie să lași capul jos, să ascuți urechile și să belești ochii cum se zice, știi? Te ține treaz, te ajută să rămâi ancorat în realitate și să-ți dai seama că, de multe ori, lucrurile nu sunt cum crezi tu; oricum majoritatea lucrurilor se întâmplă doar în capul nostru și doar 10% e realitate. 

Cât de importantă este pentru tine opinia celor din jur?

A spectatorilor sau în general? Sau vorbim de oameni apropiați mie?

A specialiștilor, clar, urmează să te întreb și de UNITER, dar… tu poți detașa sută la sută omul de actor?

Mă întrebi dacă am personalități multiple? (zâmbet șmecher)

Nu neapărat, dar dacă la asta te-a dus primul gând… 

Părerile celorlalți contează foarte mult și aici voi începe cu spectatorii. De exemplu, mie-mi place foarte mult să intru, de câte ori am ocazia, în dialog cu spectatorii. Sigur, actoria înseamnă și autocunoaștere și, poate involuntar, n-o să dai ascultare tuturor părerilor pentru că tu știi cine ești și ce poți, asta dacă nu ești înșelat foarte mult de ego, by the way! Spuneam de dialogul cu spectatorii; în spectacolul Jocuri în curtea din spate se întâmplă o chestie foarte faină, spectacolul durează o oră și un sfert parcă, iar la final noi rămânem la o dezbatere scurtă cu oamenii din public. Nu o dată mi s-a întâmplat să rămân foarte surprins de ce am vrut eu să transmit și de ce au înțeles ei că am transmis de fapt. Eu joc un personaj negativ acolo și, la un moment dat, am fost absolut surprins să constat că indiferent de ce încercam eu să fac acolo, absolut nimeni din sală din seara respectivă nu a empatizat cu mine. Adică eu fix asta încercam să fac, personaj negativ, ok, dar hai să înțelegem și de ce a ajuns să fie negativ. Pur și simplu, în seara aia a fost un refuz total din partea publicului. În alte seri, am pățit ca mai mult de jumătate de sală să vorbească despre Șmulick, personajul respectiv, cu milă. 

Mai departe, părerile specialiștilor, aici mă refer la nominalizări și premii, cred că joacă un rol foarte important, mai ales pentru un actor tânăr. Le văd așa… ca pe o bătaie pe spate și ca pe un șut în fund pe direcția înainte din partea oamenilor care se află în breasla asta și în industria asta, dacă vorbim de film, de mai multă vreme decât mine și care știu mai bine cum se face, deci e o încurajare, de fapt: să nu te oprești că e bine ce faci, bravo! Uite, îți înmânăm această linguriță pătată cu un pic de spumă de lapte și cafea (scoate lingurița din ceașca de cafea și mi-o întinde, simulând o înmânare de trofeu) ca să înțelegi că e ok ce faci și dă-i bătaie pe mai departe! Eu așa le văd, ca pe niște încurajări necesare, e important ca din când în când să mai zicem și că e bine.

Colegii tăi de la TSC ți-au făcut un clip de susținere pentru nominalizarea UNITER. E rândul tău acum să-i descrii pe fiecare, aș fi vrut să-mi și notez numele tuturor ca să fiu sigură că nu-ți scapă vreunul.

Cei din clip sunt cei din distribuția de la Mamaia, da… (râde)

O să vorbesc un pic la general pentru că, dacă ar fi să fim corecți, chiar ar trebui să vorbesc câte puțin despre fiecare și asta ne-ar lua ceva timp, iar eu trebuie să ajung la probele de sunet…

Ce mi-a încălzit foarte mult sufletul și m-a înmuiat a fost că, în momentul în care am ajuns la Constanța, noi ăștia tinerii, nou-veniții, am fost primiți cu inima deschisă de oamenii care erau deja acolo. Și nu în termeni oficiali sau de complezență, nu; chiar ne-au primit cu brațele deschise și cu foarte multă căldură și pentru noi chestia asta a contat enorm, a avut un rol foarte important în sudarea trupei și în crearea punții între generații. De multe ori mi-am pus problema dacă eram singurul nou-venit și nu eram cinci sau șase, știi? Așa, fiind mai mulți, oarecum s-au întrepătruns cele două tabere și am ajuns, iată, să fim o trupă foarte sudată. Îi cunoșteam pe toți colegii noi dinainte, îi respectam, știam ce fac, ne știam de prin București, de prin facultate; când am ajuns în Constanța, am fost surprins să descopăr o trupă extrem de talentată… chiar m-am ofticat că nu știam de ei, niște oameni foarte pasionați, recunosc că m-am simțit prost! Eu de ce nu știam de oamenii ăștia?! De ce nu știam că există actorul ăla sau actrița aia? E drept că de ceva ani, până să vină Erwin, nu se mai auzise de teatrul din Constanța, cel puțin mie așa mi se pare, aici se pot supăra alții pe mine, dar asta e părerea mea. 

Ca echipă, ca să nu mai vorbesc separat, îmi place că avem o efervescență care vine din dorința de a face teatru bine. Bine și cum trebuie făcut, cu pasiune și cu intenția ca cei care se uită la noi să rămână cu ceva, nu să iasă din sală și să zică „da, foarte drăguță comedia asta spumoasă, ok… unde mergem, ce mâncăm?”. 

Cristi, rolul nominalizat UNITER și momentele muzicale din A XII-a noapte mizează pe calitățile tale vocale, s-a scris inclusiv că ai o voce extraordinară, ai studiat în acest sens? De ce te pun regizorii să cânți?

N-am studiat absolut deloc. Pot să spun că mi-am descoperit vocea. Lucram în 2020 la spectacolul de improvizație Meciul de comedie și pentru că spectacolul respectiv are și probe muzicale, la un moment dat a venit și ziua în care trebuiau testate vocile. Toată copilăria mea, preadolescența, adolescența și toată perioada care a urmat, eu am crescut cu complexul imprimat de o profesoară de muzică din nu mai știu ce clasă, care mi-a zis că eu n-o să cânt în viața mea. Așa că eu am crescut cu impresia asta despre mine „bă, eu n-am voce, eu sunt varză”. Dar nici n-am încercat vreodată, îmi era frică. Țin minte că în dimineața cu pricina, la încălzire, eram obosit pentru că repetam în doi timpi și aveam un program destul de istovitor. M-a prins foarte obosit, iar oboseala îți conferă acest avantaj, și anume că dispare perdeaua asta de cenzură pe care ne-o punem toți în față în momentul în care suntem cu toate armele la noi…

Da, lucizi…

Exact, lucizi și vezi, dragă Doamne, nimic nu mă atinge și așa mai departe. În dimineața aia, pur și simplu m-am lăsat mai vulnerabil și m-am aruncat într-o chestie din asta foarte ușoară, o vocaliză din asta „aaaaaaaaaaaaaaaaa”. La un moment dat, colegul meu Lucian Iftime, că lui i se datorează, ca să zic așa, vocea mea (și el, de altfel, are o voce impresionantă) l-a făcut atent pe Dragoș Muscalu, coordonatorul spectacolului, a spus „stați un pic! Lăsați-l puțin pe Ștefan să mai facă o dată”. Și am mai luat-o o dată. Fiind singur, au fost surprinși de ce se aude și țin minte că tipul care era la clape m-a întrebat dacă pot să încerc mai sus și am zis că da. Am mers o treaptă, două, trei, patru, cinci, nu mai știu câte că am fost în punctul de a face implozie, nu mai aveam aer. Atunci mi-am dat și eu seama. Nu am voce de Eurovision, dar ceva acolo parcă sună bine. 

A urmat castingul de la teatru pentru Zece lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia, în care intra și proba muzicală, unde trebuia să prezinți niște cântece. Am stat eu acasă și m-am gândit că eu n-am cântat în viața mea, vorba aia, vin de la un liceu de artă, unde am cunoscut oameni care studiază muzică și care voiau să dea la conservator, știu ce presupune asta și cum trebuie să te pregătești și așa mai departe, deci ăla era termenul meu de comparație. Asta înseamnă, tată, să cânți. La castingul ăsta, am decis să îmbin cântatul cu imitația, mie-mi place foarte mult să imit, așa că m-am dus cu mai multe șlagăre. Am cântat și Eternitate de la George Nicolescu. Ăla a fost momentul în care Gabriel Sandu, unul din regizori, m-a întrebat „da’ tu ai mai cântat piesele astea? Pentru că le cânți foarte bine. Tu cânți?”; i-am răspuns „nu vezi cum îmi face mâna pe microfon?!”, mi-au și zis la un moment dat să mă duc afară, să beau niște apă… am avut foarte mari emoții, era o zonă în care eu am fost foarte multă vreme în viața mea nesigur. A urmat un training pentru proiectul Mamaia cu o profesoară de canto din Constanța, cam asta a fost experiența mea cu muzica. Apoi a venit proiectul cu Andrei Șerban care, nu mai știu, cred că m-a auzit cântând la casting sau la workshopul pe care l-a ținut la noi înainte, ne dăduse o temă de improvizație și mi-am luat eu o temă să cânt nu mai știu ce și de acolo, probabil, auzindu-mă cum cânt, a contat foarte mult și în ponderea pe care o avea în mintea lui despre distribuție. Deci, nu am studiat, sunt lăutar, dacă vrei… după ureche. 

Care sunt preconcepțiile tale preferate despre actori? 

Că sunt săraci, că sunt oameni foarte toxici și preferata mea este că știu să mintă foarte bine. De ce e asta preferata mea? Pentru că, paradoxal, noi lucrăm cu adevărul și noi căutăm să fim crezuți, culmea. 

Tu ai „vicii de actor”? 

Ce am?

Vicii de actor!

Ce înseamnă asta, că sunt și actor, și moldovean? 

Asta e tot o preconcepție (râd).

Da, e actor, e neînțeles, e nebun. Nu știu ce să zic, ca orice om le am și eu pe ale mele, dar… chiar nu știu ce să răspund la asta. Nu dorm cât ar trebui să dorm, asta e clar. 

Ce nu ai schimba la tine? 

Nivelul de pasiune pe care-l am pentru meseria mea. 

Pentru că ai avut imprudența să-mi sugerezi să nu te întreb care e filmul tău preferat și alte banalități…

…nu pot să cred că-mi faci așa ceva

Stai liniștit. Fă-mi top 3 cele mai proaste filme!

Aoleu, ce mă pui să fac, măi Zoe… top 3 cele mai proaste filme? Ok, tu ai vrut-o, ai jucat murdar, joc și eu murdar: filmul de absolvire din clasa a douăsprezecea, un exercițiu de regie-imagine din facultate din anul II care nu mai știu ce titlu avea și al treilea… mă gândesc la un film cu mine, ceva în care nu mi-a plăcut ce am făcut… o probă de casting pe care am trimis-o odată (râde victorios).

Doamnelor și domnilor, e bun! Ultima întrebare: care a fost cel mai ciudat vis al tău?

Ohlala! Depinde cât de ciudat. Am avut toate visele clișeu pe care probabil le au toți actorii, că ești pe scenă și nu știi textul, că n-ajungi la spectacol, că ratezi un zbor și se termină lumea, dar alea care mă dor atunci când mă trezesc cam astea sunt, că uit textul și că n-ajung la spectacol. 

Ți s-a întâmplat să uiți textul?

Nu, slavă domnului. Până acuma nu, dar vorba aia, am tot timpul din lume!