Revista Tomis

Liniștită

„N-aș fi putut spune ce înțelegeau exact și cum se înțelegeau și dacă își făceau rău. Erau alte creaturi, ca o rasă nouă. Și totuși, fete ca toate fetele din toate timpurile. Pământul pe care se aflau se învârtea în jurul propriei axe în continuare, în aceeași direcție și la aceeași viteză, soarele răsărea și apunea și toate lucrurile se petreceau natural.”

Hila Blum, Cum să-ți iubești fiica

Era prima mea sâmbătă liberă de când aveam jobul ăsta, așa că pur și simplu am evadat, am fugit la mare. Pe drum, mi-a luat vreo două ore să nu mă mai gândesc la noi, cei 24: 22 de elevi și doi pedagogi. Când am pus cortul pe plajă, încă îmi derulam imagini cu Takuto, ca scena în care mă ironizase la cină, cu o seară înainte, „Hei, Miss, nu vă place gyoza?”. Am râs de una singură.

Se întunecase și se mai auzea doar muzica valurilor. Am dormit iepurește, în jurul meu s-a dat un concurs de mașini toată noaptea, cu faruri și frâne, cu chiote teribiliste de bărbați japonezi tineri. Nu-mi era frică, Japonia e cea mai sigură țară din lume, criminalitatea e aproape zero. Bine, până când găsesc o asistentă medicală moartă, într-o casă părăsită din suburbiile unui orășel de pe coastă. Nimeni, nimic. Dar nu-mi era frică, chiar nu-mi era, mă enervau doar, că mă tot trezeau cu gălăgia lor – și nu e ca și cum dormeam bine în general.

Numai în reprize de două ore. Cădeam lată imediat după stingere, pe la zece jumate. Mă trezeau, imediat după miezul nopții, chiotele băieților de deasupra. Știam că se joacă pe computer, chiar dacă Wi-Fi-ul se oprea automat la 22:35, aveau cartele cu 4G și continuau, uneori toată noaptea. Îmi trimiteau profesorii emailuri a doua zi, că dorm pe ei în clasă, să fiu mai atentă, să-i supraveghez, da, dar vă rog, poftiți, supravegheați voi 22 de adolescenți noaptea.

M-am trezit pe la cinci, era o liniște incredibilă, niciun claxon, niciun far; afară era ca în miezul zilei – încă nu mă obișnuisem cu lumină atât de devreme dimineața. Hokkaido e dezaxat față de restul arhipelagului nipon, ar trebui să fie decalat cu vreo două ore, dar e, totuși, pe ora Japoniei, și nici oră de vară n-are Asia, ceea ce însemnă că soarele răsare undeva la 4-5 dimineața și apune deja pe la 7-8 seara, chiar dacă e abia septembrie.

Eram singură cuc pe plajă, soare și liniște, o plăcere. Abia atunci m-am relaxat, atât de tare că, în loc să beau cafeaua la cutie, pe care mi-o luasem de cu seară de la konbini, am deschis un chūhai, acest alcopop japonez, cinci la sută alcool și restul suc natural, de ți se pare că bei chiar ceva sănătos. M-a anesteziat instant, nu băusem picătură de alcool de săptămâni, nu voiam să consum pe premisele școlii, nici să fiu surprinsă și să fie discuții, nici dacă se întâmpla ceva – voiam să pot conduce mașina la orice oră; dar motivul principal era că gunoiul meu mergea la grămadă cu al elevilor din cămin, iar orice urmă le putea crea lor probleme. Celălalt pedagog nu-și pusese aceste întrebări, niciodată, el nu bea deloc. E cazul multor profi din școală.

Dar recunosc și că ăsta e un lucru care îmi simplifică jobul. Toleranța la consumul de substanțe sub 21 de ani este ZERO în Japonia, nu tu alcool, nu tu droguri – practic nu există; sau, dacă există, e atât de grav să fii prins cu ele că riști să faci pușcărie –, nu tu tutun sau vape măcar – să fumezi ca minor e delict, o poți încurca și-n situația asta dacă te prinde Poliția. Și fără toate astea îmi era greu, oare cum face lumea în țări unde accesul adolescenților la substanțe e nelimitat?

Am zăcut pe plaja aia toată ziua. Au venit familii cu copii și corturi-de-zi – acest concept japonez al cortului pus în timpul zilei, pe plajă, la lac, la râu, în parc, un fel de căsuță ad-hoc, să ai și tu intimitatea ta, dar mai ales să nu care cumva să te prindă soarele. Și totuși, atunci de ce mama naibii mai vii la plajă, să faci aerosoli? Că nici în apă nu prea intrau, în afară de copii. Eu am intrat, deși toată plaja mi-a aruncat privirile alea oblice, pasiv-agresive.

Cred că nu-mi apreciau nici „cadavrele” de chūhai, le aliniasem lângă mine, pe prosop – grepfrut, struguri, mere, pere. Rutina era aceeași, bălăceală, stat până mă uscam și mă încingeam iar, o doză de chūhai, înapoi în apă. Am făcut tratamentul ăsta până am amorțit de tot. Rămăsesem iar singură, oamenii plecaseră. Toată plaja arăta de parcă fusese goală tot weekendul, nici măcar un muc de țigară pe nisip. Am intrat în cortul meu și de zi, și de noapte. Era o liniște completă, fără claxoane, poate nici n-aveau să vină cursierii în noaptea aia, era duminică spre luni, lumea mergea la muncă a doua zi. Aveam, poate, chiar să dorm. Bine!

M-am gândit, comparativ, la duminica de dinainte. Celălalt pedagog și cu mine ne apucaserăm, la sugestia lui briliantă, de un club săptămânal de gătit cu copiii. Era rândul meu, așa că m-am înființat pe la 10 dimineața în bucătărie, meniul propus era simplu – clătite. În primul rând că n-au coborât, previzibil, decât fete. Școala asta e atât de gender-roled – cum e și țara, de fapt –, că am putea lejer să fim în America anilor ‘50. Au intrat morocănoase, niciun cuvânt, nici măcar „Bună dimineața”. În zilele de luni până vineri, când le iau temperatura, îi provoc pe toți, după numele fiecăruia spun „Ohaiouuuu” și îi oblig, astfel, să-mi răspundă, fiecare o face cum vrea, în japoneză sau engleză. Duminica n-aveam cum să fac asta, nu se mergea la școală, deci termometrul rămânea în sertar.

Ne-am apucat de făcut aluatul pentru clătite și fetele au uitat foarte rapid că eram și eu acolo. Din când în când, își mai luau câte ceva din frigider sau cămară și treceau pe lângă mine de parcă eram invizibilă, ar fi trecut și prin mine, să fie mai scurt drumul. Avantajul era că puteam să trag liniștită cu urechea, așa că le-am ascultat pălăvrăgeala. Vorbeau despre adulții japonezi pe care îi vedeau în autobuze, metrouri și trenuri, cât de deprimați și blocați în anii ’90 erau, iar eu mă gândeam măcar voi vedeți adulți, OAMENI (de parcă ele nu erau), ce dacă sunt blocați în anii ‘90, sunt taman acum la modă, nu? Dar adevărul e că trăisem o dată în anii ‘90 și nu-mi plăcuseră nici atunci, nu înțelegeam de ce eram nevoită să-i reiau.

Au trecut la discuții despre profesori. Știam că asta era ceva ce nu făceau niciodată, dar absolut niciodată, în fața unui alt adult din incintă, pentru că toți le erau și profesori sau măcar antrenori – de sport, de exemplu, inclusiv celălalt pedagog. Doar eu nu mai eram și altceva, în afară de un fel de mamă sub acoperire, în lipsa celei adevărate, o „mamă de cămin”. Mi-am adus aminte de poreclele pe care le dădeam profilor mei, dar n-am regăsit nimic de genul în discuția fetelor, vorbeau despre ei cum li se adresau, cu Mr. sau Miss, urmate de numele de familie sau o inițială, cum era cazul profului de fizică, îi spuneau Mr. G., pentru că avea un nume german, lung și complicat. Doar mie îmi spuneau Margareta, așa cum le cerusem, sau Miss Margareta, cei care nu reușeau, încă, să fie informali. Ce spuneau despre profi era inofensiv în sine, ba chiar plictisitor. N-au zis un singur lucru interesant sau amuzant, era aproape înfricoșător de-a dreptul.

Am început să coc clătitele, ele s-au așezat la masă, le-am dat pe rând câte una, până s-au săturat. Între timp, au coborât cam toți copiii care erau în cămin la ora aia, au mâncat și ei, s-au mai animat lucrurile, dar nu și conversația, care cred că a continuat pe Discord, fiindcă se auzeau doar tacâmuri în farfurii, iar ochii unora erau în ecranele telefoanelor. Când s-au săturat toți, eu am continuat să fac clătite, până am terminat aluatul, iar ei au negociat cine strânge masa, spală vasele etc.; până la urmă, tot fetele au făcut-o. Mă rog, aproximativ, la final, am mai strâns și eu. Ar fi fost prea simplu să le trag o palmă fictivă peste toate discursurile lor feministe sau să le arunc în ochi reproșul tradițional că tratează căminul ca pe un hotel.

În fond, era duminică și pentru ele și făceau ceva ce probabil nu aveau mare chef să facă, o altă activitate închipuită de un bărbat și toanele lui de patriarh care vrea să organizeze pe toată lumea, inclusiv într-o zi liberă. Am trântit vasele și m-am gândit că cel care ar fi trebuit să le spele era chiar el, pedagogul, așa că mi-am jurat că era prima și ultima dată când aveam să particip la clubul de gătit, să se spele cu el pe cap, să facă ce-o vrea.

Fix atunci, Yuki m-a întrebat ceva. Am încercat să mă adun, să fiu prezentă, nu doar în capul meu, să-i pot răspunde frumos, nu cu nervi, mai ales pentru că Yuki e o fată extrem de bine educată și politicoasă, zice mereu „Vă rog” și „Mulțumesc” și răspunde articulat atunci când o întrebi ceva. Bine, cu toții vedem în asta un semn de maturitate, de bună educație, când, în realitate, e un semn de îndoctrinare – a ei, ca a noastră, a tuturor celorlalți, cu religia asta a complezenței. Mă întrebase ceva despre mine – lucru necaracteristic celor de vârsta ei, li se rupe de noi, adulții –, dacă mi-a plăcut să gătesc cu ele. Zâmbea într-un fel ușor ironic.

I-am răspuns că da. I-au fugit iar colțurile gurii într-un fel care anunța și mai multă ironie, dar n-am căutat înțelesuri ascunse, a continuat, simplu, „Probabil că vă e greu cu noi toți, fiind singurul adult din cămin”. Am simțit nevoia să intervin rapid cu un „Suntem doi” și i-am explicat că e OK, era natura jobului. Mi-am spus că probabil așa ajung toți oamenii, în timp, să se gândească la și să vorbească numai despre copii și nevoile lor, asta am ținut, însă, pentru mine, nu voiam nici măcar razant să aduc ideea familiei în același trop mental, în acel spațiu, într-o zi sacră de duminică. Atunci Yuki a făcut o afirmație destul de tranșantă pentru politețea ei: „Mmm… Nu, sunteți pe bune singurul adult din cămin”.

În secunda doi, trei fete din spatele ei au început instant să se hlizească. Nu știam dacă în legătură cu ce vorbeam noi sau dacă râdeau de cu totul altceva, oricum giggling-ul era sportul lor preferat, după volei. Conversația noastră s-a oprit acolo, Yuki s-a lipit de ele, o tachinau, ea râdea și nu prea; s-a auzit, pe o voce îngroșată, ca de bărbat, ca și cum ar fi imitat vorbitul sacadat, puțin spectral, al colegului meu pedagog „Oh, can someone please give me a hug?” și celelalte voci au pufnit în hohote. Am tresărit, dar am tăcut, învățasem să nu mă amestec în discuțiile lor când deveneau brusc cifrate, greu de urmărit, într-un amestec de inside jokes în slang japonez și american, care încă îmi scăpau. Apoi fetele au ieșit din bucătărie, iar eu am continuat să pun vase la locul lor.

Mi se părea că trebuia să-mi adun toată energia din lume să mă pot întoarce la toate astea. În secunda aia, am realizat că era mai greu să iei o pauză de la viața de „mamă de cămin” și să te întorci la ea, decât să rămâi acolo permanent. Ce sens avea noaptea aia?, oricum a doua zi trebuia să fiu înapoi, înainte de prânz. Am strâns cortul pe întuneric și am șters și eu orice urmă a șederii mele pe plajă.

Tot drumul am vrut să-mi plimb gândurile pe altfel de coclauri, dar nu reușeam. Mă întrebam dacă am o viață atât de pustie, încât încerc să găsesc înțelesuri ascunse în replicile unor adolescente cu toane: „Poate cineva să mă îmbrățișeze?”. Sau poate că, în adâncul meu, exact la asta tânjeam, la o îmbrățișare, de la oricine, chiar și de la ele. Era interzis prin regulament, știam prea bine. Doar în caz de forță majoră, dacă copilul era, practic, distrus, îmi era permisă o îmbrățișare laterală, un fel de învăluit al umerilor, care garanta că nu ni se va atinge nicio parte a corpului care n-ar fi trebuit să se atingă.

Era deja miezul nopții când am făcut dreapta, pe ultima străduță în pantă spre școală. Mai întâi am auzit sirenele. Am văzut girofaruri, multe. Erau vreo patru mașini de Poliție. Alea nu m-au speriat, pentru că mai descinseseră vreo 10 polițiști într-o seară, da, zece, să-i escorteze pe trei nefericiți de elevi din cămin, care stătuseră într-un parc după ora 23:00, stingerea națională oficială pentru minori. Polițiștii, în general, erau plictisiți din cauza criminalității nule și își tot făceau de lucru la noi la cămin – poate erau și curioși.

M-am alertat doar când am văzut și vreo două Salvări. Nu știu de ce, dar mi-am scos telefonul. Aveam multe apeluri pierdute și mesaje; îl lăsasem pe silent, în fond, munca mea reîncepea abia în vreo 11 ore. Când am ajuns în parcare, am apucat să-l văd pe celălalt pedagog, era într-o mașină de Poliție care tocmai pleca. Am auzit copii care mă strigau disperat „(Miss) Margareta!”, Yuki nu era printre ei, mi-a duduit în cap cuvântul „îmbrățișare”, i-aș fi luat pe toți într-una frontală, atunci, pe loc, cu orice risc. Am încercat să-mi dau seama cine era în Salvare, dacă era Yuki, dar nu reușeam să văd nimic din cauza întunericului, iar girofarurile mă făceau să mă simt ca o căprioară în lumina farurilor.

O gașcă de vreo patru polițiști era deja lângă mine, „Ma-ga-re-ta-san?”, a spus o voce de bărbat, care mi-a cerut cardul de rezident, am răspuns că nu îl am la mine, e sus în apartament, pot să urc să îl aduc, s-au uitat unii la alții, „Nu e nevoie”. M-au escortat la una dintre mașinile de Poliție rămase. M-au urcat în spate, împreună cu singura femeie din grupul lor de patru, alți doi din cei trei bărbați s-au urcat unul la volan, altul pe locul mortului. Au dat drumul la aerul condiționat la maximum, deși nu mai era deloc cald afară. Îmi părea rău că nu rămăsesem pe plajă, în cort, cu liniștea valurilor, briza mării, chiar și zarva claxoanelor; sirenele se auzeau urlând și îmi spuneam doar că băusem foarte mult alcool weekendul ăla.

Exact atunci polițista de lângă mine m-a întrebat dacă totul era în regulă și mi-a întins o sticlă rece de apă. Când am luat-o, mi-a alunecat din mână pe banchetă, abia atunci mi-am dat seama că eram fleașcă de transpirație, udă de parcă tocmai ieșisem din mare. Femeia mi-a întins un prosop mic, rulat, într-o pungă din plastic, așa cum primești la restaurant. Apoi m-a rugat să mă șterg și să beau liniștită. Chiar așa a zis, l i n i ș t i t ă.

Mai multe texte
Citește și