La Baci

– Băi nebunule, ce-ţi veni? Disident? Unul mai rău ca Goma? Las-o baltă. Hai cu mine la Baci să rezolvăm problema. M-ai pus într-o gaură strâmtă ca un cur. Ştii că nu-mi place să intru la Şef. Înainte, te pipăie securiştii peste tot, să vadă de flinte şi bricege şi cosoare.  

Baciul era, se ştie, Conducătorul, Geniul Carpaţilor. Popescu-Dumnezeu, responsabil deplin al cultului personalităţii familiei Ceuşescu, lansase de curând o butadă sau ce-o fi fost: „Ceauşescu ne este baci!”. Omora aşa mai multe muşte dintr-o lovitură. Slăvea Conducătorul, care ne era Călăuză şi sugera că poporul e o turmă de oi, cum şi era, dar nu i s-a mai spus în faţă până atunci. Dacă aş fi făcut parte din popor, m-aş fi înfuriat ca o gogoaşă, dar eram nomenclaturist şi mă emancipasem de statutul de opincar năpăstuit. Mai detectasem în apoftegma lui Dumitru Popescu, pe lângă ironia imediată, şi-o aluzie la Phoenix, iubita trupă Rock, la „Cei ce ne-au dat nume” şi „Anotimpurile” cu strunga de oi. Dar şi la „Mioriţa”. Iată un substrat mai profund decât cel istoric – un substrat mitologic. 

– Să nu-mi zici mie Eugen Barbu dacă n-o fac, în caz că Baciul nu dă cu vermorel şi-mi omoară duşmanii, i-am spus lui Dumitru.

Aşa am plecat, cu Dumnezeu de mână, la Nicolae Ceuşescu. 

La Ceauşescu fusesem de câteva ori. Ba îl interpelasem chiar cu îndrăzneala de a-l soma să distrugă neorânduiala din teatre, cinematografie şi reviste culturale. Dacă îmi reuşea să-mi dobor adversarii, aş fi tras sfori să fiu pus eu mai mare peste şeptel. Tare îmi mai doream. Dar aşa este lumea: te loveşti de dorinţa şi interesul celuilalt şi n-ai loc să răsufli. Însă eu aveam de partea mea partidul şi în numele lui trăgeam câte-un perdaf: partidul ne cere morală comunistă, dar toţi se fofilează şi, în loc de propăşire comunistă, chitesc doar propăşirea egoistă. Era o lume putredă pe-atunci, dar mai păstra o osatură, pe când azi e toată putredă, un morman de stricăciune. Trăim într-o lume spurcată. Când omul are libertate, firea hapsână îi iese la lumină. Sub stăpân nu crâcneşti, furi cât te lasă, nu la discreţie ca azi.    

Ceauşescu ştia că-i urmez directivele ca pe legi sacre, ca Moise poruncile dictate de Domnul Dumnezeu pe tăbliţe. Apropo de sfinţi. Chiar ne-am gândit, eu cu Popescu Dumnezeu, să-l numim pe Nicolae Marele Sfânt al Neamului, dar n-ar fi acceptat, socialismul se afla în război cu divinităţile religiei. Altfel, ce pleaşcă ar fi fost pentru bărbile noastre gânditoare! Îl făceam patriarh, Patriarhul Nicolae şi ar fi cumulat astfel nu doar funcţia de şef al statului, secretar general al partidului şi comandant suprem al armatei, ci şi pe aceea de lider religios şi astfel în ţară întreaga suflare ar fi fost împăcată. Că se năştea râcă uneori între noi şi patriarh, mitropoliţii şi episcopii bisericii, chiar dacă tot noi îi numeam în funcţii pe cei obedienţi.   

Altfel, multe dintre ideile mele, elaborate cu Popescu-Dumnezeu, au prins cheag şi au fost aplicate. Aşa că Nicolae Ceauşescu nu s-a supărat pe îndrăzneala mea de a demisiona, a înţeles că-i arăt, prin demascări, unde n-are balta peşte şi unde e prea mult şi trebuie rărit. Aşa că nu-mi era frică să intru în cabinetul său şi să vorbesc cu el. Ne-a primit amabil, dar se vedea că se trăgea din sărăntocii ţării, cum alţii se trag din maimuţă sau câini şi alte dobitoace. Patru clase, încât ştia să-şi pună semnătura, o ucenicie la cizmar, ca să ştie meseria de tălpaş şi mai suferea, pe lângă multa lui şcoală şi instruire, şi de gângăveală, dar devenise orator şi glasul său era glasul naţiunii. În condiţii normale poate ar fi avut norocul să ajungă cizmar, dacă era îndemânatic, dar Moirele au vrut ca destinul să-i fie fatal. N-a ştiut-o până în ceasul execuţiei sale la zid prin împuşcare. Ce au în comun conducătorii? Sunt calmi. Pe când scriitorii se agită continuu. Chiar şi Cezar se temea de ei. Neliniştiţii dau cu bâta-n baltă, iar balta, în comunism, nu e a lor. Tot ce întreprinzi, e cu voie de la stăpânire. Dacă nu înţelegi asta, pieri. Eu am înţeles şi trăiesc încă. Aşa că, deşi nu-mi părea că Marele Strateg e nobil, m-am ploconit în faţa lui ca în faţa Papei de la Roma. Nu-i plăceau însemnele, dar eu mă gândisem într-un timp să-i propun să poarte o robă sinilie, culoarea naţională, culoarea bordeielor ţărăneşti, şi-un potcap negru cu doi ciucuri de bacalaureat. Sau măcar o tunică militară fără petliţe, ca Stalin. Dar, nu şi nu, s-a opus, îi era fidel lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi şepcii sale proletare. Nu voia să renunţe la şapca dejistă în ruptul capului. O purta chiar şi în cabinet şi cu ea pe capul său mare cât al lui Charlot ne-a şi primit în cabinetul unu.  

M-am gândit, pe când ne invita să stăm în fotolii în faţa unei mese joase, dar largi, din lemn de trandafir sculptat, iar printr-un gest dădea ordin să ni se aducă o cafea… m-am gândit cum ne-ar fi primit regina Engliterei. Nu m-aş fi simţit însă bine cu aristocrata, eram mai în largul meu cu proletarul. Îi cunoşteam şapca, făcută, sigur, la un atelier de lux. Dar mai degrabă cred că o moştenise de la Dej. O ridică de cozoroc de pe cap, o aşeză pe un colţ al biroului şi îşi netezi părul ondulat. 

Mi-am amintit că un securist îmi povestise că Nicolae invită în fotolii doar pe membrii familiei sale, când îi convoacă la sfat. Pe ceilalţi îi ţine în picioare, iar el stă în spatele imensului birou. Am conchis că ne-a primit bine, ne considera din familie. Cu capul său mare cât o baniţă goală, bine frezat şi parfumat, ne privea de sus, că rămăsese în picioare. Nu foarte de sus, că avea statură de pitic, un metru şi cincizeci şi şapte centimetri, astfel că un om stând pe scaun era cam de înălţimea sa, dar noi ne ghemuiserăm pe nişte fotolii foarte joase. Aproape era să cad când m-am lăsat în al meu, că nu prea mai aveam muşchi la picioare, de la atâta stat pe loc la masa de scris. Îmi crescuse în schimb foarte mult capul şi-aveam şi eu un cap cât baniţa. Aşa îi recunoşti pe oamenii care gândesc: picioare firave, cap mare. Ochelarii pot fi înşelători. Poţi lua drept intelectual ochelaristul, când el, sărmanul, e de fapt orb de prost. Mic de stat şi dolofan, din când în când Conducătorul avea un scurt rictus nervos, neobservabil pe ecranele televizoarelor. N-a intrat direct în subiect, a început să ne spună poveşti despre copiii săi şi cum l-a supărat nepoata Mihaela, fiica fratelui său Marin, că s-a măritat cu nu ştiu ce terchea-berchea, împotriva sfaturilor bune, şi apoi a vrut să divorţeze. Că ipochimenul o bate de-i sună apa în cap, dar în familia Conducătorului nu e loc de divorţ. „Toată lumea e cu ochii pe mine”, a spus el şi am înţeles enorma presiune la care îl supun masele. Îi găsesc cusururi şi aşa, fără pată fiind, darmite să calce pe bec. Câtă vigilenţă să te păstrezi pur, ca să nu dai temei calomniilor poporului să te bălească. Ştiam că victoriile în alegeri cu unanimitate sunt gogoşi, dacă ar fi fost alegeri pe bune, nu obţinea mai mult de 20%. Dar ştiam şi că sunt unii care îl iubeau. Pe cei din mediile defavorizate, rupţi în tur şi morţi de foame, îi făcuse oameni. „Ca lider comunist, sunt o ţintă a duşmanilor de pretutindeni”, a apus el. Duşmănit vei fi de toate, am vrut să spun, dar era doar un reflex cultural, versurile ne-au căpiat de cap, le cităm în orice situaţie. Şi să mai spună cineva că plagiez, când lumea e deja scrisă şi orice ai mai scrie, dacă e să scrii bine, scrii ce-au scris înaintaşii. De fapt, îl iubeam pe acest om cu trei centimetri sub un metru şaizeci, fără el aş fi sfârşit mâncat de porci, după ce eram aruncat în nămolul din cocina lor. „Şi trebuie să fiu impecabil moral nu doar eu, ci întreaga mea familie. Să fim exemplul ţării. Că sunt ţinta duşmanilor de pretutindeni şi-a agenturilor străine”, reluă el propoziţia sa preferată cu agenturile: o auzisem din gura lui de multe ori. Am înţeles unde bate. Nu prea îi convenea să-şi pună pielea în joc pentru mine şi să mă salveze, dar îl obligasem cu demisiile. Făcusem o mişcare bună şi acum nu avea încotro. Era silit să mă prindă de urechi şi să mă tragă afară din hazna, deşi nu agrea nici mirosul, nici gestul. Eram în situaţia lui Neftiotache Buhuş, doar că Princepele meu, Ceauşescu, nu venea la marginea haznalei ca Princepele cărţii, plăcându-i izul pestilenţial, care pe alţii îi făcea să-şi verse maţele de silă, să-mi împingă creştetul în scârnă cu papucul său scump de safian, ci venea să mă salveze. M-a îndemnat să vorbesc. I-am istorisit tărăşenia, şi am sfârşit cu-o tânguială: „Câte afurisenii nu vor fi aruncat asupra mea!”. A ridicat dintr-o sprânceană. De bine, de rău? m-am întrebat. A stat destul de mult pe gânduri, apoi mi-a spus: „Mi-au venit nişte idei, dar nu vreau să dau cu ciomagul, zi tu, cum ţi-ar conveni mai mult să ieşim din impas?”. I-am spus că aş da o dezminţire că am plagiat şi apoi îmi iau înapoi carnetele şi demnităţile. „Nu, nu, nu aşa, drag tovarăş şi pretin”, a făcut el din glasul gângav. Dacă m-a refuzat, când l-am privit, mi se păru că, de-ar fi avut o bubă de mustaţă, ar fi semănat cu Hitler sau cu Charlot când îl juca pe Hitler, de, toţi genii, iar geniile au fizionomii la fel proporţionate, încât, dacă priveam mai bine, îmi părea că geniul carpatin seamănă cu Einstein, dar mai eram şi eu pe-acolo, mai geniu decât toţi. „Faci aşa”, a dat el indicaţii, cum avea obiceiul. „Recunoşti plagiatul într-un articol din „România literară”, apoi publici o ediţie fără pagini străine. Vorbim noi la România literară să ţi-l publice”. Auzi tu, Ceauşescu voia să public o scrisoare în care îmi recunosc plagiatul şi să scot o nouă ediţie a cărţii, din care să tai pasajele incriminate! Păi nu aşa ne-a fost vorba! Am ascultat smerit şi-am făcut-o pe-a mea a doua zi. Ordinul venise la „România literară” să mă lase să public un articol şi-am scris în el ce-am vrut. Am scris despre tehnica subtilă a colajului şi cum a fost el confuz înţeles, încât s-a crezut că a fost plagiat. Ei, dragii mei confraţi, n-a fost să fie! Onoarea îmi era restabilită, ţara putea să meargă mai departe spre comunism, coana Leana să ia Nobelul pentru chimie. Tertipul meu, genialul meu simulacru, trucul meu candid, cacealmaua, n-a răsuflat în societatea populară, aşa că poporul n-a ştiut nimic, a luat totul ca pe-o greşeală strecurată ca şarpele în sânul breslei scriitoriceşti, că doar şi scriitorii sunt oameni şi mai greşesc, iar eu, victima, se înţelege, i-am iertat pe farisei. Arată-te poporului, geniule, în toată fala ta! 

Am ajuns acasă iar biruitor. Îmi părea că o pot lua de la capăt, că încep altă viaţă. Tot ce fusese înainte dispăruse. Eram liber. Dar ce înseamnă libertatea pentru artist? Înseamnă să fii eliberat de tine însuţi, încât să izvorăşti ce-i creat în adâncimea ta. Şi ce-i acolo? Lavă şi noroi, spaime şi nebunie, duhori şi urâţenie, demoni şi îngeri. Lasă-le să iasă afară, altfel vei fi doar un steril tehnician, un caligraf fără substanţă, cu frumuseţi de suprafaţă întoarse din condei. O lecţie a scrisului o învăţasem: nu poţi fi creator, dacă nu eşti distrugător. Eu am distrus sute de file scrise, am rupt, furios, hârtia scrijelită cu unghiile mele: nu era destul sânge pe ea. Abia când hârtia s-a îmbibat de umorile tale, de sângele tău, abia când ţi-ai luat sinapsele pe palme şi le-ai întins în strat pe fila scrisă, ştii că ai consemnat obsesiile fiinţei, că ai perceput şoaptele vieţii, care îţi spun adevărata ta poveste, aflată în lăuntrul tău, nu pe cea de zi cu zi între fanfaronii tăi semeni. Ştii că şira fiinţei tale a vibrat şi-a scos un sunet, e de ajuns şi un sunet, ca dintr-o coardă ciupită, de contrabas. Sau poate că un tril de pasăre vei auzi, sau foşnetul vântului solar. Şi să-ţi aminteşti simptomele bolii ca un delir al febrei. Pereţii ondulau uşor şi culoarea roşie din picturi se transforma în sânge. Să vezi ochii statuilor sângerând în timp ce, într-o alunecare lentă, roşul lor e înghiţit de sângele verde al pădurii. Din cer picură sânge. Asta pentru că lăuntrul nostru este din altă lume şi nu-l ajungem decât cu inspiraţia genunii, genial de adâncă. Să inspiri până în fiinţa ta, iar când expiri să iasă inspiraţia ca o puzderie de fluturi în scene giganteşti. Să auzi sunetul aripilor ca pe-o bătaie de aripi de zmeu. Gând şi simţire să se facă una, astfel că vorbele-ţi să gâdile lăuntrul cititorului ca mângâiat de-o roză. 

Eram biruitor, gata s-o iau cu noul început. Zori de lume, să creez altă lume, de data asta inspirat dinlăuntru meu fraged de zeiţele artelor, nu din cărţi. Nu mai voiam să pun în scrisul meu un rând măcar din alţi scriitori. Dă-mi, inspiraţie, Zeiţă, dă-mi slobozenie. Mă înşelam, nu aveam de gând să scriu un nou roman, urma vremea răfuielilor. 

(fragment dintr-un roman în lucru)