ARTA ELOCINȚEI

Ca să-și dezvolte arta elocinței,
tânărul Demostene a ascultat de sfatul unui actor
care l-a povățuit să asculte cu cea mai mare atenție
și să imite pe cât e posibil natura din jur,
și atunci tânărul Demostene
a părăsit pentru o vreme cetatea Atenei,
ieșind dincolo de zidurile ei,
mai întâi și întâi și-a lipit urechea de undele răcoroase
ale apei unui izvor care susura peste pietre,
imitând în gând sunetul lor,
apoi a luat în gura sa însetată
și un pumn de pietricele
închipuindu-și că sunt mai mari decât pietrele de moară
le-a mișcat pe cerul gurii lui
până când pietrele s-au transformat în nisip
și până când nisipul i-a vorbit pe limba lui
amintindu-i că tot ce curge și e viu
se transformă în deșert unde
vântul macină pietrele și le vălurește în dune;
a ascultat și zgomotul pe care-l fac
peștii strecurându-se printre undele apei,
a luat aminte în gând la tăcerea lor,
și-a lipit apoi urechea de trunchiurile copacilor,
ascultând cum tremură frunzele și cum ciripesc
păsărelele ascunse printre crengi,
a ascultat și cum creste iarba
și cum picură roua,
a ascultat cum fojgăie melcii
și cum brotăceii orăcăie la lumina lunii;
a ascultat cum păsările
cârpind în crânguri vestesc răsăritul;
apoi s-a întors din nou în cetatea Atenei
și lipindu-și tălpile de caldarâm
a încercat să înțeleagă tăcerea
pe care pașii trecătorilor rătăciți
și copitelor cailor le împrăștie în noapte;
ascultând tăcerea, a luat pietrele de caldarâm
și le-a băgat în gură amestecându-le mult timp cu migală
pe cerul gurii lui, până când pietrele
s-au făcut totuna cu pașii;
atunci a înaintat pe străzi spre zidurile Partenonului,
până când a văzut niște genunchi
și niște mâini așezate pe trepte
din care se rostogoleau zaruri spre
alți genunchi și alte mâini,
a luat mâinile și zarurile în gură
mestecându-le pe cerul gurii lui
până când a înțeles că hazardul e totuna cu soarta.
Lăsând zarurile în voia sorții,
urmărit îndeaproape de haitele de câini,
care mârâind se repezeau să-i sfâșie veșmintele și carnea fumegândă,
tânărul Demostene s-a lăsat în voia lor,
și în gând a mârâit și a urlat și el,
până când urletele lui și urletele câinilor s-au transformat
în undele tăcute ale unui izvor;
ascultându-i susurul tainic ce se rostogolea peste pietre,,
înainte de-a învăța cum se cuvine arta elocinței
tânărul Demostene a învățat arta tăcerii,
și atunci când s-a înfățișat în agora
în locul lui au vorbit pietrele de pe caldarâm
și pietrele din care sunt clădite atât tăcerea, cât și înțelepciunea.

OMUL ȘI MARELE VAL

– Omul nu-i mai frumos
decât o pasăre ce zboară
sau una care se află închisă în colivie,
nu-i mai frumos decât un peștișor
ce înoată într-un râu de munte sau de șes
nici unul care se află într-un acvariu sau ocean,
nu-i mai frumos decât un fluture,
un cărăbuș sau o libelulă,
mi-a spus bătrânul Hokusai
aplecat peste șevaletul lui.
– De ce? l-am întrebat pe bătrânul Hokusai
cel care putea picta un peisaj,
un munte sau un val, precum și natura umană,
trăgând o simplă linie pe șevalet,
de ce Creatorul l-a înzestrat pe om cu minte,
dar nu și cu frumusețe pe măsură?
Și bătrânul Hokusai ridicându-și ușor
sprâncenele peste Valul de la Kanagawa
plin de peștișori aurii și alte vietăți marine
văzute și nevăzute, a spus, privind văzduhul
năpădit de stoluri de păsări și roiuri de albine:
– Nu știu, dragă poete, nu știu:
poate că Atotputernicul stăpân
al legilor lumii acesteia
din prea multă iubire și-a pus prea multe speranțe
în om și în spiritul său,
și i-a dat atâta minte și atâta inimă,
crezând că omul o să înfrumusețeze lumea
și o să se înfrumusețeze și pe sine însuși,
dar omul, da, omul, în loc să adauge
un strop de simțire și culoare
la frumusețea lumii, a adăugat
picurând stropi de sânge și de întuneric,
întinând natura din jur cu frustrări
și orgolii, și cu setea lui nesfârșită de putere,
dorind să fie el stăpânul lumii,
astfel încât întunericul revărsându-se din inima și spiritul lui
tinde să devină atotstăpânitor
atât în lumea lui, cât și în lumea mea.
Așa mi-a răspuns bătrânul Hokusai,
în timp ce privea cum roiuri de fluturi
de culorile curcubeului
se roteau deasupra Muntelui Fujii
scăldat de razele liniștite ale lunii.

ARIPI

Aripile mari ale păsărilor
împodobite de sus până jos
cu bobițe sclipitoare de rouă
răsună în încăperea goală,
unde cândva, da, cândva, nu de mult,
sălășluiau niște suflete,
nu multe, două-trei, uneori patru, alteori cinci,
curățindu-și cu migală trupurile de praf
învăluite într-o dulce lumină de seară.
Azi nu mai sălășluiește nici unul:
în urma lor au rămas
dar șoaptele, doar târșâitul pașilor goi
ce se mai perindă pe coridoare,
sau trec dintr-o camera în alta;
alături de niște mâini, de niște glasuri apuse,
învăluite în umbră. Robinetele curg,
se deschid de la sine, perdele fâlfâie,
se aude susurând de pretutindeni apa prin pereți,
ca și cum ar susura prin porii unei epiderme,
care brusc ar trece de la căldura zilei,
la răceala nopții, acoperindu-se-e de broboane de sudoare.
E aici ceva care pare că a fost,
e aici ceva care încă mai este,
e aici ceva care nu poate fi șters cu totul din memorie;
sunt niște glasuri neauzite
a căror tânguire noi încă o percepem,
sunt niște îmbrățișări și niște mângâieri
ascunse ca după o perdea,
mângâieri ce nu au avut loc
și îmbrățișări ce nu au fost duse până la capăt,
și, care, iată, își caută acum drum
să ajungă la lumină.
Sunt întâmplări și lucruri
ce nu s-au petrecut, și care acum
încep să prindă un alt contur.
Un fâlfâit de aripi le vestește sosirea,
un alt fâlfâit, la fel tandru, plecarea ce nu va avea loc.
Căci sufletele nu pleacă,
pleacă doar umbrele lor, iar ele rămân
din ce în ce mai tăcute, din ce în ce mai singuratice
mereu în același loc în care au viețuit aievea.

ÎN NUMELE CENUȘII

Întotdeauna ne-am situat
de partea bună a lucrurilor,
veghind cu grijă rugurile
aprinse sub binele suprem.
Dar lucrurile au proliferat atât de mult,
încât suntem striviți de povara lor.
Acum luptăm noi cu noi înșine,
și în numele adevărului, al bunăstării
și al binelui suprem,
înarmați până-n dinți,
noi singur luptăm
împotriva noastră și a tuturor.
Chiar dacă luptând lumea
se va preface în praf și pulbere,
în numele acelorași principii
vom lupta cu praful,
cu cenușa și pulberea din noi.