O piatră încinsă pe care se evaporă orice formă de viață 

Privi orizontul și orizontul era plat. Nicio curbură. Un lan de grâu. Și ăla nici măcar nu foșnea. 

După ce a trecut prin săptămâna de acomodare și instructaj, Adrian a fost înregimentat și trimis cu o unitate mobilă pe front, în zona fierbinte. A trecut ușor prin toate filtrele. Armata rusă nu era cea mai atentă la detalii, până la urmă carnea de tun nu trebuia căutată la dinți.

Locul în care au ajuns era un câmp. Întins cât vedeai cu ochii, cu parcele de grâu care scăpaseră ca prin minune de șenilele blindatelor. La câțiva kilometri mai în față se puteau ghici cu ochiul liber niște dâre întunecate. Acolo erau tranșeele ucrainenilor.

Ordinul era de menținere a poziției. Nu înaintau, nu se retrăgeau. Singurele zgomote erau cele ale obuzierelor care făceau schimb de rafale pe la 2, 3 dimineața și a dronelor care investigau perimetrul. Uneori obuzele nimereau tranșeele, iar dimineața strângeau cu lopata resturile de carne ale nefericiților care fuseseră prinși în explozii. Le puneau în butoaie și le deversau într-o groapă în spatele corturilor de campanie, pe care o acopereau cu pământ și folie de poliester. „Îmi vreau piciorul. Dați-mi piciorul înapoi”, urla de pe o targă un amărât care scăpase cu viață, dar își pierduse membrul drept. „Zi mersi că te duci acasă, blea, lasă laba asta să putrezească aici în locul tău”, i-a zis sictirit soldatul care dădea la lopată.

După câteva zile și nopți în care a stat în tranșee și și-a organizat mintal harta și programul frontului, Adrian a decis să acționeze. Nu era chiar prudent să facă mișcarea asta atât de repede, dar, pe de altă parte, cu cât stătea acolo mai mult cu atât creșteau riscurile să ajungă infirm sau îngrășământ în spatele corturilor.

Pe la 1 dimineața, profitând de un moment de neatenție în care soldatul cu care era de gardă a ațipit, s-a târât afară din tranșee. Pe genunchi și coate a trecut de zona de fortificații și tranșee și a intrat în lanul de grâu. A înaintat încet, cu grijă să nu facă foșnet prea mare, să nu miște prea mult spicele de grâu. Metru cu metru, cu urechile ciulite la orice zgomot din exterior. A calculat în minte cam cât înaintase și când a estimat că ar fi trebuit să fi ajuns pe la jumătatea drumului dintre tranșeele rușilor și ale ucrainenilor s-a oprit și a așteptat.

La nici o jumătate de oră au început primele rafale și s-au auzit sunetele primelor explozii. Asta așteptase. Știa că atunci când începea artileria nu se mai uita nimeni la câmp, toți încercau să se adăpostească cât mai bine. S-a ridicat în picioare și cu mâinile ridicate a început să înainteze către tabăra ucraineană urlând „Mă predau!”.

A apucat să înainteze vreo sută de metri când o durere ascuțită și insuportabilă l-a săgetat în spate. A căzut la pământ și din gură i-a țâșnit sânge. Înainte să se întunece totul l-a copleșit indignarea că nu îl împușcaseră ucrainenii, ci „ai lui”.

S-a trezit într-un cort, alături de alți răniți. Avea piciorul legat de pat cu un lanț. S-a uitat în jur, a zâmbit și a cerut apă. Ajunseseră ucrainenii primii la el, nu rușii. A luat câteva înghițituri de apă, apoi infirmiera a ieșit din cort. Și-a inspectat bandajul de pe piept, l-a desfăcut și a văzut că glonțul îi perforase plămânul drept și ieșise prin față. Ar fi trebuit să trăiască. Infirmiera s-a întors cu un sergent care i-a desfăcut lanțul, l-a ajutat să se aburce într-un scaun cu rotile și l-a dus la interogatoriu.

După interogatoriu l-au închis într-un fel de celulă. Ca să îi verifice povestea, i-au spus. Nu le-a zis totul. Le-a zis doar că era român, că era în vizită la Moscova și că a fost răpit de pe stradă și trimis pe front. Asta i-a venit pe moment. Nu apucase să gândească totul în detaliu înainte să acționeze, voia doar să scape de acolo. Iar acum era doar fericit că era în viață. 

Nu l-au crezut. În comisie era un locotenent din Sighetul Marmației, care se mutase de 12 ani la Lviv, se căsătorise cu o ucraineancă și își făcuse familia acolo. A început să vorbească cu el în românește și le-a confirmat că româna lui era nativă. Atunci măcar l-au crezut că era român, dar tot nu au crezut restul. „Ești un mercenar” i-au spus, „un căcat de mercenar care pentru bani a venit să ne omoare nouă tinerii, femeile și copiii. Și când lucrurile au devenit sângeroase te-ai pișat pe tine și vrei să scapi basma curată, nu? Păcat că nu ți-au prins orcii glonțul ăla în ceafă”. I-au cerut toate datele de identificare ca să verifice cu autoritățile din România. Le-a dat adresă, CNP, număr și serie de buletin. Le-a răspuns la tot ce-au întrebat. După două zile în celula lui a intrat locotenentul sighetean. „Te-am verificat, identitatea se confirmă”, i-a zis. „Și acum mă lăsați să plec?” a întrebat Adrian. „Nu”, i-a zis locotenentul, „suspiciunea de mercenariat nu e înlăturată. Altfel nu se explică. Va trebui să treci printr-un proces”. Lui Adrian i-a căzut fața. „Mai am o veste pentru tine”, a continuat locotenentul. „Verificându-ți identitatea autoritățile române ne-au informat că de curând ți-a murit mama. A fost înjunghiată în timpul unei tentative de jaf.”

Cămăruța a început să se strângă tot mai mult și să îl prindă într-o presă de carne. Simțea cum i se zdrobesc toate oasele, forțându-i sufletul să iasă prin straturile de mușchi, grăsime și piele. Era o durere surdă și mută. Un țiuit în urechi. Auzea doar un sfârâit, cum ai pune un cârnat zemos pe o plită încinsă. S-a trântit pe piatra celulei. Așa se simțea și el, ca pe o piatră încinsă pe care se evaporă orice formă de viață.

Sunt propria mea vulnerabilitate. Aerul e greu și miroase a împuțiciune. Mirosul de carne infectată, putrezită, mă face să tresar de scârbă. E, totuși, o formă de autenticitate în suferința din jur. Miroase a măsele cariate, de parcă o gură uriașă a unui zeu nespălat își revarsă duhorile asupra lumii. Și orice expirație mai puternică poate oricând să spargă realitatea-n bucăți.

Unde nu există bine sau rău 

„Sunt prea bătrân pentru căcatul ăsta”, și-a spus Cristi scrolând absent rezultatele din Google. Casa de Copii în care își trăise adolescența nu mai exista. Fusese singura lui idee pentru a lăsa cuiva banii pe care îi avea în cont în caz că se întâmpla ceva cu el. Da, se gândea serios că situația în care se implicase, sau fusese implicat, îi era neclar, dar oricum ar fi fost, situația aia, căcatul ăla, cum îi zicea el, era foarte posibil să fi fost mai mult decât putea duce la vârsta aceea. Da, poate la 30 de ani, hai și la 40, nu ar fi gândit așa. Fusese cel mai bun, dar nu mai era același. Îl dureau genunchii când se schimba vremea, oasele îi pocneau și încheieturile scârțâiau ca o mașină veche și ruginită împinsă pe ultimul drum, ce mai visează doar la un compactor. Degetele nu mai aveau aceeași elasticitate, trăgaciul nu-l mai asculta ca altă dată, nimerea tot mai greu mai departe de 50 de metri, cu același tip de pistol cu care în urmă cu un deceniu nimerea la 100 de metri oul de vrabie. Poate că și vederea era de vină, se încăpățâna să nu poarte ochelari. Iar reflexele, astea îl speriau cel mai tare, reflexele nu mai erau de mult ce au fost. Cu o zi înainte răsturnase din greșeală o cană de pe blatul din bucătărie. Altă dată ar fi prins-o din zbor ca Spiderman, acum i s-a spart la picioare, pe gresie, și i-a acoperit pantofii de piele întoarsă cu zaț de cafea. Poate că ar fi fost bine să-și facă ochelari, totuși. 

A mormăit un „vaffanculo” și a trântit capacul laptopului. A dat să se ridice brusc de la birou și fața i s-a strâmbat într-o grimasă. I se pusese un cârcel. Dintr-un sertar al biroului a scos tubul de diclofenac. S-a așezat la loc pe scaun și și-a frecat insistent gamba. Mirosul puternic de camfor i-a inundat nările și i-a ajuns până în creier, unde a declanșat ceva. Un soi de melancolie. O nostalgie mai degrabă. Aducea cu mirosul de eucalipt din curtea vilei bătrânului Don. Mereu îl avertizase să taie naibii eucalipții ăia că erau un pericol. Văzuse el la știri cum luau foc pădurile de eucalipt la temperaturi prea înalte. Combustie spontană. Uleiurile acelea care irigau din belșug fibra copacilor se încingeau și se aprindeau, explodau pur și simplu, apoi ardeau ca niște torțe. Iar ei erau în miezul căldurii, în Sicilia. Dar Don Giuseppe iubea eucalipții, iar pe aceia din curte îi plantase chiar el cu tatăl său, când era un copil. Acum se făcuseră de peste 20 de metri. Umbra lor era răcoroasă, iar mirosul înnebunitor. În zilele în care temperaturile săreau de 40 de grade, dacă avea timp, Cristi se plimba prin grădină și stropea trunchiurile eucalipților cu un furtun, să-i mai răcorească. Ceilalți râdeau de el, ziceau că-i nebun.

Dar ce i se năzărise cu asta tocmai acum? A scuturat din cap, de parcă voia să alunge amintirea. Nu-și permitea să fie nostalgic. Nostalgia însemna slăbiciune, amorțea simțurile, iar ale lui erau deja amorțite de la uzura biologică. În lumea lui orice clipă de neatenție putea fi fatală. Ce dracu era el, poet? Să stea să viseze așa ziua-n-amiaza mare?

Și-a îndreptat spatele și s-a dus la bucătărie. A scos din frigider o sticlă de apă și a băut cu nesaț. Amintirea fusese atât de reală încât simțise parcă pe viu căldura după-amiezilor din Palermo. Lichidul i-a răcorit vintrele. Se gândise să plece din țară. Să fugă, da, să-și petreacă pensionarea liniștit, cum visase, într-un bungalou pe malul oceanului, undeva prin Caraibe, cu un cocktail în mână. Era dreptul lui. Nu avea nicio datorie față de nimeni. 

A ieșit din apartamentul pe care îl închiriase pe AirBnb și s-a dus în parcare. A rămas o clipă cu mâna înțepenită pe portiera mașinii înainte să o deschidă. Nu mai avea nicio datorie față de nimeni. Nici măcar față de fosta lui Familie. Asta trebuia să fie bine, nu? Dar își dădea seama că, de fapt, el nu se simțea bine. Nu știa cum era să nu ai nicio datorie. Nu ai nicio datorie, ok. Și ce faci?

A intrat în mașină și a pornit motorul. Era, totuși, o idee bună să plece din țară și să lase în urmă toată nebunia asta care n-avea nici în clin, nici în mânecă cu el. Dar asta nu l-ar fi făcut un laș? A ieșit din parcare și s-a încadrat pe sensul din stânga, spre ieșire din oraș. Și-a conectat telefonul la mașină și a inițiat un apel. „Da!”, i-a răspuns o voce răstită. „Betty, bună, sunt eu, Cristi.” „Cine?” „Rocky! Ce faci? Ești la cabinet? Ai timp de o vizită?” O clipă de tăcere. „Da, dar dacă ajungi repede, peste vreo două ore aștept niște clienți.” „În patruzeci de minute sunt la tine!”, i-a zis Cristi și a închis.

S-a uitat în trafic și a văzut că era mai liber decât se aștepta. Dacă o călca putea ajunge chiar în treizeci de minute. Dar n-avea chef să o calce. Și dacă era laș, ce? Era dreptul lui să fie laș pe barba și pe riscul lui. Dar nu asta era problema reală, că era el laș sau nu. O femeie i-a sărit de nicăieri în față pe trecerea de pietoni. A frânat în ultima secundă. A vrut să deschidă gura să zică ceva, dar s-a abținut. După ce femeia a traversat a plecat și el mai departe. Nu, nu lașitatea era în discuție, era o falsă problemă, ci ideea de bine sau rău. Se atașase de fata aia, nu o putea lăsa așa. Fără el era victimă sigură. Dar și cu el puteau fi la fel de bine victime amândoi. Chiar, ea ce-o fi făcând acum? Spera că nu se apucase să umble de bezmetică prin oraș. Îi luase și ei un AirBnb, în altă parte, să nu carecumva să fie văzuți împreună, și îi dăduse ordine clare să se baricadeze în apartament și să nu iasă până n-o cheamă sau o ia el. Dar pe el ce naiba îl apucase cu frica asta de moarte? Nu ținea minte să-i mai fi fost frică vreodată. Probabil cu cât îmbătrânești, cu atât ți-e mai frică de moarte, și-a zis. Era logic până la urmă, deși n-avea niciun sens.

A intrat pe centura Bucureștiului și s-a oprit la o benzinărie. Ajungea prea repede și nu putea vorbi cu Betty până nu se liniștea. Avea nevoie de ajutorul ei acum că îl contactase Adrian și trebuia să o poată convinge. Pentru asta era imperativ să fie calm, persuasiv, limpede, iar cu tot zgomotul ăsta din capul lui n-avea nicio șansă. Trebuia să lege toate ițele, să aibă o perspectivă de ansamblu ca să facă un plan fezabil, în care toată lumea scapă cu viață. Și nu putea face asta fără toate elementele. Și-a luat o cafea.

Bine și rău. Dar care era una și care cealaltă? Să le ia dracu! A sorbit și a scuipat înghițitura din gură pe asfalt. Era fierbinte, dar și amară ca naiba. Uitase să-și pună zahăr. Nu se ghidase niciodată după bine și rău, fusese educat altfel. În lumea din care venea nu exista bine sau rău, exista doar datorie. Datoria era dincolo de bine și rău. Făceai ce trebuia. Ce ți se cerea. Singurul bine era Familia, singurul rău era tot ceea ce se opunea Familiei. Dar acum nu mai avea Familie și nici datorie, iar ceva foarte-foarte adânc și inexplicabil din interiorul lui îi spunea că, indiferent de consecințe, era bine să o ajute pe fata aceea. Ea devenise datoria lui. A început să râdă. S-a gândit că știa vânzători în supermarketuri pe care îi cunoștea de mai mult timp decât pe fata aceea. Dar poate că era adevărat dictonul acela pe care nu-l înțelesese niciodată: „Nu tu alegi binele, binele te alege pe tine”.

S-a întors să își ia zahăr, apoi a urcat din nou în mașină. Când a ieșit din benzinărie, pe șosea, a rulat din nou în minte imaginea cu el pe malul oceanului cu un cocktail în mână. Sigur avea să ajungă și acolo, doar că nu în momentul acesta. Putea pune pariu că acolo nu exista nici bine, nici rău.

Mi-am înțeles frumusețea imperfecțiunii. Ăsta sunt eu, mai bătrân, mai slab, mai neputincios. Mă trezesc în fiecare dimineață și e bine că mă trezesc. Mă bucur de viață ca un copil. Privesc lumea cu uimire și poftă. Mi-am înțeles limita. Ăsta sunt eu.

(fragmente din romanul în lucru Un loc îndepărtat, numai al lor)