Deși „testat pe piață” mai întâi în cadrul unor improv-uri poetico-muzicale în cadrul cărora Mihók Tamás a performat alături de artiști solo sau trupe experimentale, aparent destinat mai degrabă forului public decât lecturii tradiționale, Aes Alienum are un beat propriu, apăsat, citadin, poate chiar mai pregnant atunci când este ascultat a cappella sau chiar citit „fără glas” – pe principiul lui legere sibi (cum se spunea despre primii călugări medievali care studiau scriptura fără să o și recite concomitent). Majoritatea poemelor imprimă receptării un ritm și o cadență fusion pe care este imposibil să nu o somatizezi, cu o amprentă atât bine individualizată încât sound-ul „volum-albumului” are coerența unui veritabil concept muzical – sau a unui nou mod al scandării, în sensul latinesc al termenului – dacă preferăm. Cu siguranță este și una dintre sugestiile titlului, ale cărui calități auditive trimit prin automatism la tradiția greco-latină a versului din aceeași mișcare din care selectează alienarea ca trăsătură fundamentală a propriei identități civice; ambele aluzii persistă, în pofida faptului că sensul expresiei aes alienum din dreptul roman este de cu totul altă factură. Mundană, pecuniară, chiar – și deloc străină de mesajul fundamental al cărții – expresia se traduce „(pe) banii altcuiva”, „(pe) fonduri de împrumut” sau „(pe) datorie” și se referă la acțiunile întreprinse cu ajutorul sau în interesul financiar al altcuiva.  

Melopoeia nu are aici doar rolul unui acompaniament, ci contribuția de sens poate cea mai robustă între toate mijloacele de expresie ale vocii de fuziune orădeano-bercenare. Desigur, s-a observat deja că preocuparea sau tentația spre recuperarea prozodiei înregistrează o creștere vizibilă în spațiul nostru poetic, dacă ne gândim că doar în anul editorial trecut au apărut o mică pleiadă de autori care mizează (și) pe versificație fără să lase „formula” neschimbată, i.e., fără să se încadreze inerțial în paradigma clasică. Între aceștia, Florin Dumitrescu vine, alături de Mihók Tamás, cu o reușită matură în Sentimentul naturii și este un poet cu care autorul Biochariei a și intrat (neîntâmplător) în dialog/duet/duel efectiv, nu doar pe coperta patru a Alienum-ului, ci și în cadrul unei lecturi comune la Timișoara – ca între granzii tehnicii versificației neo- sau post- goliardice și poeziei eco.ro. Dar cei doi poeți trebuie reuniți, de altfel, și sub o altă „umbrelă”: modul în care le vine natural să jongleze cu melopoezia nu are doar o tradiție scriptică și nici măcar o descendență decelabilă din filonul spoken poetry (un alt trend din ce în ce mai reprezentat și la noi), ci provine din relaționarea profund internalizată și neîntreruptă cu un conglomerat media globaliza(n)t, centrat pe consumul și/sau producția de cultură muzicală care pune la un loc spații, experiențe și expresii artistice diverse și îndepărtate, forțând o perspectivă sincronică în raport cu imediata contemporaneitate și proximitate geo-culturală. Dacă la Florin Dumitrescu experiența de „textier” își spune cuvântul, la Tamás este vorba, probabil, pur și simplu de aviditatea sa de ascultător, de audiator, sau, dacă vrem, despre o calitate anume de consumator de cultură muzicală „post-”, transnațional-independent-alternativă („indie”), o afinitate care îl apropie inclusiv stilistic, pe alocuri, dincolo de originea etnic-minoritară, de un Robert Gabriel Elekes, ca în moszkva café sau irn 1744. 

Familiaritatea cu ritmurile neconvenționale și artsy este internalizată până la identificare – referințele sunt subtil plasate în text sau pur și simplu infuzează prozodic, nu în mod explicit expresia – și exploatată într-un mod cât se poate de conștient în cadrul procesului creativ. Funcția ei semantică este, aici, aceea de a „tăia” sau „modera” când satiric/sarcastic, când soft-autoironic, mesajul (în fond) social, leftist și pe alocuri ingenuu-incisiv al poemelor (v. bildungsmüll sau la tine în metropolă…). Acest rol antiliric, anti-melodramatic, uneori chiar ușor auto-subversiv alocat melodiei și în special ritmului, cel mai lizibil în finalul unor poeme precum rural transylvania, la tine în metropolă sau deep berceni are un „ce” fundamental rabelaisian (uneori chiar gargantuan), umanist și (re-)umanizant, deci relativizant în sensul cel mai pozitiv al termenului. 

Abia în combinație cu acest specific al melopoeiei trebuie înțeleasă și idilizarea „eco” a ruralului în raport cu abjecția poluantă (moral) a orașului/megalopolisului: modus-ul particular al post-(auto)ironiei descris mai sus, alături de câteva imagini care dau seama de fantezia creativă și umanismul funciar al vocii, plasate „strategic” în punctele nevralgice ale structurii (e.g., imaginile sensibile, filmice, extrase parcă din cinematografia maghiară din rural transylvania, textul care deschide cartea) constituie salvarea stilistică a dialecticii urban-neurban(izat) de la impresia unei artificialități deranjante la nivelul constructului poetic. Altfel, acest dualism omniprezent ar fi putut fi resimțit și ca o mișcare de separare, de ecologizare socială (ca să îl parafrazez pe Dumitrescu), sau chiar de sanitație, mai degrabă neprietenoasă și autosuficientă (v. felix: „de ce nu mă uit în ochii interlocutorilor […]/ din dispreț / de teamă că i-aș convinge”) sau, să spunem, uneori poate prea apăsat chirurgicală („dacă ați străluci puțin / poate că mi-ați înțelege diversiunea” în rever de verde, unde separația etno-eco e interpretabilă). Mai precis, disocierea poate fi citită ca înrudită cu o anumită retorică excepționalistă, non-dialogică a superiorității frustrate, din păcate destul de prezentă social, în lumea de dincolo de carte. Și mă refer aici la discursurile auto-gratifica(n)te ale Transilvaniei și Banatului ca insule de occidentalism într-o mare balcanică, necivilizată și coruptă care amintesc – îngrijorător de mult – de un, să spunem, Cioran din Schimbarea la față a României. Or, ceea ce se resimte aici (din fericire!) datorită moderatorilor de discurs (muzicalitatea post-ironică, phanopoeia sensibilă, evocarea originilor bănățene ca eminamente rurale) transformă demersul într-un altfel de statement cultural, învestit într-adevăr cu valoare emancipatoare pentru o minoritate subculturală prezentă, deși discretă în România post-, dar reprezentată sesizabil, deși subtil, inclusiv la nivelul poeziei (dacă ne gândim la un Andrei Doboș, de pildă, sau chiar în fanteziile turistic-nomade ale unui Alexandru Funieru). Nu este vorba nici despre etnicitate, nici despre războiul culturilor regionale aici, ci despre ceea ce aș numi un romantism elegiac, alternativ-boho al non-urbanului (natural sau sătesc, deopotrivă). 

Descins mai degrabă din idilismul ecologist al mișcării Flower-Power originale decât din nostalgiile imperiale, nomadismul contemplativ și predominant benign al lui Támas (pasiv, chiar, fiindcă el mai apare în Alienum doar ca memorie a unui spațiu serafic, edenic, ale experienței ingenue) capătă aici o vocație contra-culturală, devine o critică a urbanului globalizat, a megalopolisului-corporație centrat pe definirea socială a valorii în termenii stricți – și reducționiști – ai potenței financiare. Nu de puține ori, discursul tamasian amintește (neîntâmplător) de Omul unidimensional al lui Herbert Marcuse: „ziua-mping economia-nainte / ca seara să mă pot ocupa / de tot ce-o dezminte” (olteniței […]). Critica socială reproșează aici capitalei (și implicit, României secolului XXI) incapacitatea de a susține și încuraja realizarea potențialului individual. „Personajele” individuale sau colective respiră de-realizare, de la filologii refugiați profesional în corporații la intelectualii dezumanizați din mediile academice, de la iubita cu întreg arsenalul ei discursiv impresionant, dar redus ca funcționalitate socială la îndepărtarea pretendenților nedoriți & brutali, la  poetul cu condiția lui cvasi-romantică de trăitor boem „pe datorie”, vulnerabil și agresat moral de colegi și vecini, cu reveriile lui de hoinar (nu neapărat singuratic) aproape că alunecă în clișeu, „atârnă” sau „se țin” aproape numai de eficiența mecanismelor estetice. Însă nu complet: ca la Funieru, escapada nomadă (fie și în memorie) din propria identitate profesională dezumaniza(n)tă, reductivă (în descrierea căreia parcă stilul rezonează uneori cu garda de corp a lui Merlich Saia), este dublată de o acuitate a percepției senzoriale (naturale și culturalizate deopotrivă) care amintește de Gheorghe Crăciun și seamănă cu un locus al unei posibile regăsiri. Este și punctul în care Támas se apropie de Doboș sau chiar de Vlad Drăgoi, iar naturalul ne-urbanizat capătă nuanțe de o paradoxală sacralitate seculară: „de câteva nopți încoace / visez o albie secată […]” (rever de verde). Nu este vorba de nicio tentație conservatoare aici, nici despre dezangajare socială (dimpotrivă), ci, în fond, de un contra-discurs al căutării purității etice (iar nu etnice!), o investigare a identității prin re-somatizarea re-culturalizată sau, mai precis, alternativ-culturalizată a lumii (urbane și rurale deopotrivă), de o scandare a dreptului la fericire, până la urmă, în formă poetică. Ceea ce conferă identitate particulară acestei retorici este, însă, din nou ca la Funieru, explorarea eșecului detașării de social, de prefabricat, de ceea ce culturalul mainstream formatează cu buldozerul: vocea care scandează este când filolog cu pretenții, când „țăran” pursânge, când marcată de un sentiment al neputinței sau chiar al emasculării, iar obiectivul ei este explorarea derutei, a acestui întreg eșec semnificativ. Spre deosebire de cea din Candelabrele lui Funieru, instanța din Alienum lasă o impresie ușor mai ezitantă etic (bănuim, dar nu putem fi cu totul siguri că ea își asumă și expune conștient până la capăt propria confuzie) și expresiv (deși discursul „zbârnâie”, apar și câteva pedanterii lexicale, care, cam în același stil ca la Robert Elekes, ilustrează încă o tentație prea vehementă de epatarea în limba de împrumut, sau trădează mici nesiguranțe terminologice).

Sintetizând, ceea ce (mai-mult-decât-)salvează ansamblul este, dincolo de orice neajuns, deschiderea înspre transpunerea extrem de inspirată și de vie, sinestezică și simultană a polimorfismului limbajelor „satului global”, sesizat în toate particularitățile sale balcanice. Faptul că întreaga structură poetică redă perceptibil, angajant, prin toți porii, globalizarea în deplina ei oralitate, în mersul ei frenetic, limitele și umanismul ei rabelaisian, dar și în specificul ei local (românesc et alia) sunt ceea ce face din Aes alienum o reușită notabilă și o promisiune extrem de atractivă pentru evoluțiile ulterioare.