Revista Tomis

Idioteca Dimitri: masonerie imersivă și Dasein, totul pe very slow motion

Facebook
Twitter
WhatsApp

Pare aproape imposibil de evitat întrebarea de ce nu s-a optat, în cazul celei mai recente apariții editoriale a lui Dimitri Miticov, alături sau chiar în loc de formatul tradițional pe suport hârtie, pentru un proiect digital, imersiv, până la capăt temerar. Cu atât mai mult cu cât Dmitri: INTJ (OMG Publishing, 2023) lasă la prima vedere impresia unui artefact predestinat, din concepție, pentru Web 2.0. Cartea, scrupulos tipărită pe dimensiunea landscape pentru distribuția ideală a celor trei coloane simultane de text cu ilustrații, ireproșabil sincronizate, este un obiect într-adevăr „impresionant”, „monstruos” (M. Bâlici), dar dificil de mânuit, cu atât mai mult cu cât lectura – solicitantă, multistratificată și multidirecțională, criptică, implicând o întreagă panoplie de referințe extratextuale heteroclite – nu poate avansa decât pe modul very slow motion

Așadar, cititorul mileniului al treilea care se încumetă să se lase pradă curiozității va trebui să depășească, inițial, câteva frustrări. Mai întâi, gestiunea fizică a obiectului material: efortul pe care îl presupune exercițiul izometric de a manevra pe diversele sensuri de citire acest album supradimensionat (care, deși suplu datorită alegerii optime a densității hârtiei, are, totuși, deschis, suprafața unei coli A3) este ocazional dublat (alternativ sau succesiv) de necesitatea utilizării unei lupe, de operațiuni specifice rebusisticii sau pur și simplu de nevoia parcurgerii textelor „cu creionul în mână”, așa încât singura alegere viabilă va rămâne în cele din urmă o postură de lucru în fața biroului specifică mai degrabă arheologului decât consumatorului de poezie. Apoi va deveni din ce în ce mai deranjantă impresia că suportul material este nedrept de prohibitiv în raport cu confortul standard pe care l-ar fi putut oferi (poate chiar „cu naturalețe” este aici expresia potrivită) unele funcții minimale de manevrare a informației disponibile în numeric: rotate, zoom, select, copy & paste / find ș.a.m.d. În cele din urmă, lectorul se va trezi jinduind la hyperlink-uri cu shortcut-uri direct în poem, la content-uri virtuale 3D, cu sunet și culoare, în fine, la transpunerea întregului conținut scriptic în realitate augmentată sau măcar asistată de calculator.

„Incomod”, deci: iată un cuvânt de ordine tentant, dar valabil în cele din urmă doar până în momentul în care emoția, discretă, ca-și-latentă, meticulos pregătită, culminează brusc, transpersează suprafețele și de cele mai multe ori, copleșește. Cu atât mai mult cu cât atacă imprevizibil: senzația este că frisonul emotiv poate porni de oriunde. Fie că deviază brusc discursurile cele mai improbabile în derive de-a dreptul fascinante (v., de pildă, deflexiunea unui discurs interior despre obsesia pentru pariurile sportive în Dependența: emisfera stângă, vocea interioară, care devine în cele din urmă o expresie delicată a mutilării ingenuității la individul adult), ori că infuzează calm întregul text – cum se întâmplă în cele trei Difluențe care concentrează sufletul spectral(izant), ascuns, dar (i)radiant al cărții – forța expresivă și amprenta particulară a scriiturii lui Miticov rămân recognoscibile fără nicio scădere în capacitatea lor specifică de modulare a conținutului emoțional. Stoicismul afectiv generează, complementar, sistemele de dezamorsare a tentației confesive directe – autoironia, escamotarea – și, prin contrast, efectele cele mai dramatice ale extraversiei autentice, atunci când ea este lăsată să se producă până la capăt.

Fapt este că pe măsură ce lectura avansează, procesul de apropriere a textului evoluează vizibil de la stresul inițial al absenței uneltelor familiare (în fapt, restrictive), într-o întreprindere de un hedonism perseverent. Subtilitatea stilului constă (ca la Radiohead, de altfel) într-un dresaj prin recompensă al gustului pentru rafinament: intensitățile la care vin aceste climaxuri afective se amplifică reciproc pe parcurs ca într-o sală a ecourilor în care lentoarea desfășurării conferă spațiu suficient de rotație, dilatând experiența fără să o dilueze. 

Neconcesivă (aproape) până la autoanihilare cu comoditatea intelectuală, cartea riscă, așadar, mai mult decât au făcut-o plachetele anterioare cu Dimitri (cu care și „leagă”, de altfel, dându-le din aceeași mișcare un boost integrativ) un pact de lectură aventuros, un pariu aproape megaloman: angajarea deplină la ambele capete ale canalului de transmisie într-un joc cât se poate de serios de-a How to disappear completely, nu din, ci în poezie. Dar pentru ca formula (magică sau matematică, nu prea contează) să funcționeze, receptarea dialogică se impune ca absolut necesară. Altfel, recompensele (substanțiale) plasate strategic de către (Marele) Arhitect INTJ în spații secrete pe traiectoria călătoriei în subspațiu, ca într-un walkthrough de joc pe calculator, vor fi în pericol să (se) piardă în alternanța permanentă dintre exhibare și camuflare, limbaj tranzitiv și intranzitivitate aproape opacă. Abia odată cu saltul de credință al auto-investirii se poate lua contactul sensibil cu înalta artă discretă a acestui volum, fără îndoială o apariție-eveniment pe piața editorială și un proiect poetic care atinge un punct aparent concluziv în epopeea Dimitri – măcar pentru cei care mai apreciază eșafodajele ingenioase în era scurtei emoționale în plex. Sau poate că marchează doar o etapă de nivel în cariera acestui poet demult creditabil în abilitatea sa de a se reinventa fără rateuri. Oricum, răspunsul la întrebarea din deschidere nu este omisiunea, ci un refuz deliberat: imersiunii accesibile în digital îi este preferată o întreagă masonerie imersivă întrucâtva tradițională ca suport și mijloace, intenționat lipsită de tranzitivitate imediată (a se citi: facilă), deși vorbește în toate limbile de șarpe ale new media. Referințele trimit pieziș la pseudoștiință, subcultură și paracultură ca topoi predilecți ai Rețelei. Avem aici de toate: și teorii quasi-științifice (v. tipologia Myers-Briggs, extrasele din „fairy tale physics” etc.), și discursuri divinatorii (v. Baba Vanga), și traduceri de versuri din corifeii muzicii pop (Radiohead), și conținuturi informative de-spiritualizate, utilitar-derizorii (e.g., rate de schimb valutar, rezultate la pariuri sportive etc.). Apoi, notațiile tehnologizate și limbajele proprii tehnologiei sunt aproape exasperant de prezente, de la Braille și Morse la electrocardiograme, audiograme, transcrieri pe foaie milimetrică și dublaje în codurile de culoare html specifice softurilor de editare grafică. Nu este paradoxal, însă, decât în aparență că proiectul lui Miticov se opune lizibil tocmai plasării acestui logos în mediul său de extracție. Intenția pare să fie, dimpotrivă, de a-l disloca și „re-naturaliza” în spațiul conștiinței, prin recursul la tehnici și procedee specific literare (trendy sau clasicizate, pe care le actualizează/post-procesează sau nu, și nici nu este important, în fond, să o facă: de la colaj, dicteu automat, metadiscurs reflexiv, auto-narativitate digresivă de tip „fluxul conștiinței”, poem vizual, la fotopoezie, uncreative writing, discurs conceptual). Însă „trucul” care contează și face diferența (de valoare) în raport cu experimentalismul gratuit sau abordările anti-poetice/non-poetice de orice fel este că aici întregul asamblaj are un rol instrumental. Nu procedeul sau retorica utilizată este esențială în sine, deși există continuități clare în preocuparea lui Miticov pentru filosofia limbajului: primează însă mai degrabă potențialul mimetic/expresiv, pe de o parte, umanitatea inerentă, sau mai precis mărturia (ca fenomen) pe care limbajul o depune în favoarea prezenței (sau urmei) umanului în lume, pe de alta.

Est/etica anti-accesibilității se dovedește astfel, într-un sens, o est/etică a de-tehnologizării gândirii conform căreia fiecare milimetru pătrat de discurs reclamă un efort de re-analogizare sau internalizare (re)corporalizată a activității de procesare a semnului (formei și sensului deopotrivă, fiindcă cele două nu se cer separate). Tradus în expresii abstracte și limbaje criptice dispuse ca într-un puzzle multinivel pe hârtia ca surogat de interfață, demersul se cere citit cu instrumente menite să (re)somatizeze tehnologicul – de pildă, prin re-dactilografierea unor lungi secvențe de text în fereastra de căutare după ce au fost recunoscute drept posibile intertexte; reprocesarea, cu ajutorul imaginației, a informației senzoriale (culori, sunete, reacții somatice) transcrise abstract în limbaj tehnologic; decriptarea de tip rebus sau sudoku, accesibilă exclusiv prin (re)instrumentalizarea scrisului de mână în marginea textelor, a unor poeme codificate pentru care orice motor de căutare poate găsi un alfabet (re)cunoscut în prealabil, fără să le poată însă traduce, fiindcă principiul (re)ordonator al redării semnificației este idiosincratic etc. O doctrină re-antropomorfizată a gamificării, a jocului ca modalitate de lucru a creativității străbate, în același sens, universul cărții de la un capăt la altul. Mai întâi, avem de-a face cu varii reprezentări ale apetenței pentru joc la copii sau adulți, redate în variantele lor condiționate generațional-istoric (jocul de fotbal în spatele blocului sau în spațiul restrâns al unei camere de bloc cu funcții antropologice reprezentative pentru o întreagă societate versus jocul de-a astronauții, pariurile sportive, speculațiile financiare etc.). Apoi, la alte niveluri ale textului, sunt (temeinic) organizate jocuri de limbaj, între care polisemantismul înalt al unor concepte ca „singularitate”, „eveniment”, „spațiu” ș.a. este un favorit, alături de rima utilizată ca dispozitiv de descongestionare a retoricii și/sau tensiunii afective. De asemenea, apar și tactici de dozare a satisfacției receptării prin „învingerea nivelului” superior împrumutate din gaming. Protocolul de lectură însuși devine adesea o întreprindere pseudo-ludică, detectivist-didactică, pusă în scenă pe etape, care avansează de la easy la hard, de la beginner la advanced, și a cărei miză este (re)familiarizarea prin practică a agentului explorator cu modalitățile de personalizare a semnului – v. în acest sens normativele implicite ale progresiei care include poemele în sisteme alternative de scriere. Să reținem, așadar (fără să expunem algoritmul efectiv de „spargere” a codurilor) că munca de decriptare nu este doar un demers intelectual extrem de angajant (de amuzant și exaltant, chiar), ci mai ales o introducere cu ajutorul fenomenului în sine în principiile structurante ale limbajului creator, personaliza(n)t. Principiul resemantizării, al reinvestirii discursului cu semnificații „private” (adjectiv de înțeles, neîntâmplător, prin Wittgenstein) este, așadar, un criteriu ordonator expus la vedere și dispus pe diferite niveluri. Memoria acțiunii tehnologizate, conținuturile și structurile ei specifice sunt, așadar, recunoscute doar ca variațiuni mai degrabă istorice, civilizaționale, ale unor locus-uri deja preexistente în conștiință, de unde re-umanizarea sau re-convertirea lor în analogic devine posibilă și infinit creativă. 

„Tehno-fenomenologia” din Dimitri:INTJ se dovedește, astfel, poate mai puțin „latouriană” (cum o definește Mihók Tamás într-un text de întâmpinare altfel extrem de pertinent publicat în revista Familia) și poate chiar mai puțin „tehno-” decât ar putea să pară. Aspectul filosofic filigranat în întreaga textură retorică a cărții pare să fie mai degrabă al unei fenomenologii heideggeriene pursânge – poate, cel mult, târzii. Pe de o parte, pentru că tehnologicul apare mai degrabă ca un corelativ obiectiv complex, de ordin cultural, al timpului prezent, o imagine actualizată a senzorialității umane, tot așa după cum pictogramele, cuneiformele și alfabetul kanji reprezintă trecutul. Altfel spus, vocabularul IT apare ca variantă contemporană a activității exploratorii: omul (subiectul) e, pe de o parte, weltbildend (făuritor de lume), pe de altă parte se lasă construit de ea, i.e., gândește tehnologizat în același timp în care (în)locuiește tehnologicul. Iar interesul pe care îl prezintă, în fond, tehnologia nu depășește la Miticov est/etica ei discursivă, potențialul ei comunicativ și conotativ. Pe de altă parte, cultura este prezentă într-o multitudine de (alte) reprezentări, nu doar în cele amprentate de era virtualului, iar firul roșu care le reunește pe toate este simțul memoriei, al istoriei ca experiență și existență în timp (de la istoria macro la istoriile personale, de la culturile primitive la contemporaneitate și la proiecțiile futuriste în spațiu-timp, de la regretul pierderii informației particulare, netransferabile de la o generație la următoarea, la spin-uri pe spirale ascendente sau descendente, avansări în buclă, transferuri permanente). Transpusă discret sub această formă în structuri scriptice sau grafice sugestive, ca forma fixă a glosei, care are de fapt reverberații subtile extinse la dimensiunea întregului proiect, și respectiv, imaginile grafice ale singularității, macrostructurii etc., existența capătă înfățișarea unui continuum fluid, spiralat, dar și sincopat în găuri de vierme, iar semnele prezenței umane nu par accesibile (sau credibile) decât prin (auto-)transcriere poetică: „Singura realitate e cea a creierului, iar creierul este memorie […]. / Aici [în text, n.m.] mă poți găsi mereu când o să-ți fie dor de mine, dragă Andreiuț.” [Difluența, cursul criptografic drept, remanența, p.21]. Așadar, tehno-limbajele nu sunt nici pe departe singurele care fac obiectul convertirii în idiolect. Est/etica inconfortabilului, a efortului poietic permanent se regăsesc ca principiu organizator al întregului asamblaj. Tot ceea ce este extra-textual și extra-literar este decupaj, setare de cadre, Ge-stell poetic. De aceea, cititorul nici nu are, de fapt, nevoie de o cultură enciclopedică pe post de asistent de navigație, indiciile din text conduc spre o lectură, în fond, intuitiv-rațională a materialului importat (v. discursul științelor, unde modul în care sunt „încadrate” / „înscenate” explicațiile fals matematice, medicale, psihologice sau modelele din astrofizică etc. este, poate, cel mai transparent). 

Arhitectura complexă a mesajului unei prezențe ca fenomen poziționat (t)existențial dincolo de scris trebuie (re)compusă / (re)inventată, prin urmare, din auto-transcrieri discrete. Aceasta este formula suficientă (re)costruirii, dincoace de text, a unui Dasein, a unui Celălalt (altfel) incomunicabil, străin, la fel de bine alienat sau extraterestru – un subiect negociat, comunicabil numai prin intermediul a ceea ce Martin Heidegger numea, în scrierile sale târzii, o „singularitate”: „Mulțimea I N T J se numește singularitate (S). […] Singularitatea este un punct unghiular și extremitate a universului corpului senzorial.” [3.3.6. Singularitate, definiție, p.28]. Practicând, deci, în fond, o scriitură profund somatizată, Miticov nu lasă nealterat poetic nici un discurs, niciunul nu scapă acestei sofisticate masonerii textuale, acestei „zidiri” „compuse din diverse materiale unite cu un liant” (dexonline.ro) care este tocmai idiolectul. Și nu întâmplător sugerăm aici o relaționare cu Gheorghe Crăciun: pe Miticov îl apropie de autorul Mecanicii fluidului nu doar reperele intelectuale sau apetența pentru experiment, articularea supraetajată a trupului, tentația spre somatografie, ci și o anumită interpretare a scrisului (avându-l pe Marcel Proust drept numitor comun) ca demers recuperator al prezenței prin întârzierea timpului interior. Ideea scrisului care „încetinește și clarifică” (G. Crăciun) apare și la arhitectul macrostructurii INTJ ca o recurență obsesivă, ca o adevărată morală a ralantiului: limbajul este „un mod în care timpul tău e mai lent” [INTJ, Anexele necesare…, p.1], el „facilitează fluxul de informație de la planul maximal la subspațiu și singularitate” [Interludiu 1.3.2.: Orizontul evenimentelor…, p. 24] și se definește ca „mediu de transfer al informației pe care o încetinește” [Difluența: Cursul criptografic stâng…, p.21]. Ca atare, în fond, scrisul este modalitatea de procesare și actualizare a unui Dasein, a prezenței unei conștiințe inseparabile de continuumul cultural-temporal, care lansează mesaje, uneori către alte generații, alteori pur și simplu înapoi în trecut, către sine, încercând „să [se] prevină cumva” [Încremenit, p.2].Prin urmare, Miticov nu e un romantic ultra-întârziat, nici un tehno-existențialist, și nici un experimentalist gratuit, cu complexe de superioritate; e un fidel al poeziei ca modus intelectualizat al prezenței și un fenomenolog al conștiinței ca mediatecă privată, disimulat în pionier al limbajului. Sau (ca o semi-parafrază după un citat celebru), Dimitri nu este ceea ce s-ar crede că este – ci ceea ce ascunde.

DE ACELAȘI AUTOR
citește și
RUBRICI: