Scrisoare către Tracy Chapman

(fragment)

Era septembrie, iar eu stăteam pe o piatră la ieșirea dintr-un sat în apropierea graniței dintre România și Bulgaria. Aveam pe mine o ie albă care aducea cu bluzele indiene la modă în perioada hippie, în brațe o geantă de voiaj pe care mi-o făcuse mama dintr-o pereche de blugi vechi și pe care eu cususem un soare galben, iar în căști Led Zeppelin. Strada era pustie, nu se vedea nicio mișcare, doar cumpăna fântânii din curtea de vizavi cobora și urca periodic, iar frunzele bolții de vie tremurau în bătaia vântului cu miros de sare. Îmi amintesc cu precizie momentul pentru că era prima oară când călătoream singură și prima oară când mergeam în Vama Veche. În toamna aceea, muzica ta, auzită și ea pentru prima dată, a ajuns să reprezinte pentru mine marea agitată, plaja bătută de vânt și stațiunea goală, deși mult mai târziu, când am ajuns în Londra și am înțeles că muzica ta era de fapt despre cartiere sărace, rasism și nedreptate, m-am întrebat cum a fost posibil. Și nu doar pentru mine, pentru toți.

Urmând instrucțiunile Nanei, în fața gării din Constanța întrebasem de un maxi-taxi spre Vama Veche. Știam stațiunea după reputație. Era locul unde mergeau toți intelectualii, nonconformiștii și boemii, dar microbuzul în care m-am urcat era plin cu oameni în vârstă, care au coborât în satele de pe traseu, ducând cu ei plase de rafie și găini ciufulite, ținute cu capul în jos. La un moment dat, microbuzul a întors și a pornit înapoi spre Constanța, iar băiatul care vindea biletele mi-a spus că acela fusese capătul, deși la urcare zisese altceva, ba chiar îi plătisem și bilet până în Vama Veche. M-am dat jos și m-am așezat pe o piatră, neștiind unde mă aflam sau cum să merg mai departe. Dar suspinele intermitente ale chitarei din Dazed and Confused păreau să transforme vântul în muzică, basul reverbera pe strada pustie, iar tobele  tot mai rapide corespundeau entuziasmului meu în creștere, pentru că stând la marginea drumului, fără niciun plan, mă simțeam, în sfârșit, ca un personaj din Pe drum de Jack Kerouac.

Mai erau câțiva ani până să apară primele smartphone-uri care să tranșeze cu un simplu search pe Google discuțiile despre sensul vreunui cuvânt sau acuratețea vreunui fapt istoric. Cunoașterea era un puzzle, cu multe dintre piese depozitate în Micul Dicționar Enciclopedic, o cărămidă de peste 2.000 de pagini din sufrageria părinților mei, pe care îl consultam de fiecare dată când nu știam ceva pentru școală. Dar multe din lucrurile care mă interesau nu erau acolo.  Îmi amintesc când am văzut prima oară fața lui Che Guevara pe un tricou. Îl primise Sorin de la o mătușă din Anglia. Toată vara, el și restul băieților au făcut întreceri care aveau drept premiu tricoul, deși n-au reușit să-mi explice cine era bărbatul și de ce voiau să-l poarte pe piept. „E un comunist”, mi-a șoptit Paul confidențial, ceea ce nu avea niciun sens: într-o țară proaspăt ieșită dintr-o dictatură comunistă, toți eram anti-comuniști, inclusiv prietenii mei din Constanța. Mai târziu, am dat întâmplător peste numele lui Che Guevara în „Abaddon Exterminatorul” de Ernesto Sabato. Romanul includea fragmente din jurnalul unui luptător fictiv din trupele de guerilă ale lui Che Guevara, iar editorul avusese generozitatea să includă în prefață biografia revoluționarul comunist. 

La fel, în toamna despre care vorbesc, stând pe o piatră la ieșirea din Doi Mai, ascultam Led Zeppelin numai pentru că citisem recent o carte despre cultura hippie (împrumutată de la o vecină cu abonament la British Council) și descărcasem ilegal de pe torrente albumele trupelor menționate în volum. Îmi plăceau idealurile mișcării – pace, dragoste și libertate –  chiar dacă nu înțelegeam nimic despre istoria Statelor Unite, războiul din Vietnam, mișcările de emancipare ale femeilor și persoanelor afro-americane, nici măcar despre droguri. 

Așa că sper să înțelegi de ce atunci când am ajuns în Vamă și singurul bar deschis punea muzica ta pe repeat, nu am știut cine ești, nici ce culoare avea pielea ta, nici măcar dacă erai bărbat sau femeie; doar că muzica ta pătrundea în tot, devenind fundalul și esența trăirilor unor tineri din Europa de Est, în 2005, într-un sat de la malul Mării Negre. 

Abia terminasem liceul și-mi petrecusem vara pregătindu-mă pentru examenul de admitere la facultate. Cu câteva zile înainte, primisem rezultatele și soarta îmi era pecetluită: urma să fiu studentă. Nana, o viitoare colegă pe care o cunoscusem la examen, mi-a spus că mergea în Vama Veche cu o prietenă. Inițial am refuzat invitația – eu urma să-mi petrec vacanța, ca de obicei, cu prietenii mei din Constanța – însă după vreo două zile cu ei, am sunat-o pe Nana și am întrebat-o cum se ajunge în Vamă.

Sezonul turistic era pe sfârșite, toate localurile erau închise, mai puțin un bar de pe plajă și chioșcul de hamsii care s-a închis în ultima seară, cu o petrecere cu lăutari tătari. În rest, erau doar localnicii, care trebăluiau prin curțile lor, și noi, vilegiaturiștii, cum ne numea Balint. Nana și prietena ei, Maria, închiriaseră o cameră de la o femeie din sat și mă invitaseră să stau cu ele. Mai era un cuplu de studenți care împărțea un cort, pe plajă, un grup de adulți cazați la vila lui Balint și un tip care cred că dormea în mașină. 

Ziua ne-o petreceam plimbându-ne pe sub cerul vânăt, de-a lungul plajei biciuite de vânt și lovite de valuri, ca niște personaje într-o pictură romantică. După ce ne săturam, ne strângeam în Stuf, unde era mereu același playlist și muzica ta se amesteca cu vuietul mării, cu fumul de țigară, cu discuțiile sau tăcerile de la mese. Eu și Nana jucam cărți sau vorbeam nostalgice despre anii ‘60 pe care niciuna din noi nu-i prinsese, Maria ne asculta fumând sau citea, tipul cu mașina citea la altă masă. Cuplul de pe plajă venea și pleca imprevizibil, mereu încleștat în câte o ceartă conjugală. Grupul de adulți sosea abia seara, cu Balint și soția lui în rol de amfitrioni, iar nouă ni se păreau admirabili și îi ascultam cu luare aminte contrazicându-se despre formații, curente, filme de artă, lucruri pe care nu le știam și eram însetați să le știm. 

În plimbările mele singuratice pe plajă, mă confruntam cu sentimentul că ceva se sfârșise și altceva era pe cale să înceapă, dar momentan nu începuse nimic. În gara din Constanța nu mă așteptase nimeni. Dintre prietenii mei, cei care intraseră la facultate erau în noile lor orașe universitare, căutându-și cazare, ceilalți se apucaseră să muncească. Când totuși ne-am întâlnit, plutea peste toate interacțiunile noastre o așteptare încărcată, și deși exista și speranța că vom putea face, în sfârșit, tot ce ne doream, era mai ales nostalgie după toate lucrurile încheiate: liceul, vechile prietenii care, chiar dacă aveau să continue, urmau să o facă în alți parametri, altele aveau să se termine. Sorin urma să se mute, în sfârșit, în București, dar hotărâserăm de comun acord să nu mai vorbim. Era primul băiat căruia îi spusesem „te iubesc” și, mai rău, primul băiat care îmi spusese că mă iubește, așa că-mi fusese greu să accept despărțirea. Reușisem să-l întorc din drum de trei ori, frângându-i voința și folosind împotriva lui sentimentele pe care încă le mai avea pentru mine, ceea ce mă transformase în personaj negativ, iar relația dintre noi într-o luptă continuă. Cu toate astea, ocazional își dădea damage singur, scriindu-mi în miez de noapte, chinuit de insomnie sau de vreo nouă situație, și atunci vorbeam ca la început – sau ca și cum am fi fost în afara timpului –, ceea ce mă făcea să simt că încă aveam asupra lui o oarecare putere, dureros de limitată. 

În noaptea de dinainte de a porni spre Vamă, cerusem voie să folosesc calculatorul gazdei mele din Constanța și găsisem pe Yahoo Messenger un mesaj offline de la Sorin: mă felicita pentru admitere. Deciderea viitorului unuia dintre noi părea un moment bun să începem iar să vorbim, așa că i-am scris înapoi. Dar de pe ID-ul lui, mi-a răspuns sora lui Paul. Voise să intre pe Yahoo Messenger și calculatorul se conectase automat cu ID-ul lui Sorin. Mi-a zis că el dormea. N-am îndrăznit s-o întreb ce făcea la el la ora aceea și dacă ea-mi scrisese să mă felicite. 

Plecasem din Constanța ca să pun distanță între mine și ei, dar în prima noapte în Stuf, mi-am dat seama că tipul din cuplul de pe plajă, Flaviu, nu doar că avea trăsăturile lui Sorin – maxilarul frumos conturat, nasul prelung, pistrui și privirea curioasă cu care mă studia Sorin la început – dar în întuneric avea și vocea lui. Am găsit o scuză să plec și m-am dus la malul mării și am plâns, cu suspinele acoperite de vuietul valurilor și sentimentele amplificate de dramatismul scenei. 

Am decis să-l evit pe Flaviu. 

În dimineața următoare, m-am dus la tipul cu mașina și l-am întrebat ce citește. (Citea Dostoievski, Frații Karamazov). După asta, Edi a început să joace cărți cu mine și Nana, în timp ce Maria stătea lângă noi și fredona, cu o voce plăcută și joasă, bucăți din Fast Car, din care începuse să rețină versuri. Ani mai târziu, în Londra, am înțeles că melodia era despre o familie dintr-un mic orășel din Statele Unite, cu un tată alcoolic, o mamă care i-a părăsit și fiica ce-l roagă pe băiatul cu mașina rapidă să fugă împreună, să-și întemeieze o nouă familie și o nouă viață. Acum știu că vorbeai despre viețile afro-americanilor, despre presiunile care-i fac pe bărbați să se apuce de băut, despre familiile destrămate, despre imposibilitatea de a ieși din cercul sărăciei și mizeriei, dar atunci nu înțelegeam nimic din toate astea – doar dorința de libertate. You got a fast car, I want a ticket to anywhere, maybe we make a deal, maybe together we can get somewhere, cânta Maria în mașina lui Edi, în timp ce goneam pe șoseaua goală spre Constanța, să scoată niște bani de la un bancomat (pe atunci nu existau bancomate în Vamă). Nu m-am întrebat atunci de ce-i plăcea atât de mult melodia asta Mariei – ce se întâmpla la ea acasă, într-o perioadă în care fabricile construite în timpul comunismului se închideau și bărbații își pierdeau locurile de muncă – sau dacă a fost o coincidență că Maria s-a îndrăgostit de Edi.

Serile ni le petreceam toți în Stuf, jucând Mafia și încercând să-i înșelăm pe ceilalți asupra identității noastre de „Dumnezeu”, „mafiot”, „polițist” sau „cetățean”. Balint era cel mai abil, câștiga din orice rol. Buni mai eram și eu, și Flaviu. De câteva ori m-a păcălit când era mafiot, de câteva ori l-am păcălit eu pe el. „Măi, trebuie să stau cu ochii pe tine”, mi-a zis Flaviu, iar Balint m-a întrebat la ureche de ce am roșit. Alice, iubita lui, era studentă la actorie și ar fi trebuit să fie și ea un oponent de temut, dar juca fără chef și ieșea repede, apoi se retrăgea la o altă masă cu Regizorul, unul dintre prietenii lui Balint, și rămâneau acolo toată seara, vorbind absorbiți. 

Apoi au început să fie văzuți și ziua, plimbându-se dintr-o parte în alta a plajei, trecând iar și iar prin dreptul Stufului, de unde îi urmăream toți, dar mai ales Flaviu. Băiatul se așeza acum la masă cu mine, Nana, Maria și Edi și afișa o veselie care n-avea cum să fie reală. Nu vorbeam despre ce i se întâmpla, dar vedeam toți că Flaviu era îndrăgostit de Alice, în timp ce ea nu mai era îndrăgostită de el și numai încăpățânarea lui și incapacitatea lui de a-i da drumul îi adusese împreună, în Vamă, împărțind un cort. 

I lose my head from time to time, I make a fool of myself in matters of the heart, cântai tu, cumva consolator, iar noi priveam valurile care se spărgeau de mal pe ritmul domol și monoton al melodiei.

Eu și Nana îl tratam pe Flaviu cu toată solicitudinea cuvenită unui bolnav, dar și o bunăvoință oportunistă. Cum Alice avea acum o viață separată, cu dispariții misterioase și manifestări de bucurie privată, Flaviu ne chema pe noi două să-l însoțim pe plajă în timp ce plimba câinele lui Balint. Uneori, în mijlocul câte unei plimbări, surprindeam în mine tresăriri de bucurie și căutam o scuză să plec. Give me one reason to stay here and I’ll turn right back around, cântai tu din Stuf, jenant de explicită. Flaviu nu mă chema înapoi, dar după o vreme a încetat să mai invite pe vreuna din noi la plimbare. În schimb, îmi ieșea pe neașteptate în cale când aveam de făcut vreun drum singură și se oferea să-mi țină de urât. „Asta mică nu e așa de inocentă cum pare”, mă tachina Nana serile la cazare. „Știe să sucească mințile unui bărbat”. Mă fâstâceam și nu știam ce să-i răspund când mă întreba ce tot vorbeam cu el. 

Don’t you know, I’m talking about a revolution, ne urma pe plajă vocea ta adusă din Stuf, iar eu iar eu îmi închipuiam că asta însemna lucrurile aveau să iasă altfel. Cause finally the tables are starting to turn, Talkin’ ‘bout a revolution, oh yeah, frodonam eu încet, dar nu auzieam și strofele: While they’re standing in the welfare lines/ Crying at the doorsteps of those armies of salvation, pentru că nu știam pe atunci ce înseamnă cozile la ajutor de șomaj sau băncile de alimente – astea le-am aflat abia în Londra). 

Ultima noastră noapte în Vamă a coincis cu închiderea chioșcului de hamsii. (Fusese principala noastră sursă de hrană, suplimentată ocazional de câte o masă caldă gătită de gazdă.) Alice a fost cea care a venit în Stuf să ne cheme să vedem lăutarii. Pe strada principală din Vamă, pe atunci o uliță prăfuită, se strânsese o mică mulțime alcătuită din oameni în haine ponosite, ca și cum atunci se întrerupseseră din treabă și veniseră din curți. În mijloc, în fața chioșcului, stăteau trei bărbați: unul cu o tobă sub braț, altul cu o lăută, iar al treilea cu un instrument lung, de suflat, cu incrustații metalice. Melodia se unduia ca o cobră, condusă de instrumentul de suflat, uneori îngânată, alteori contrazisă de lăută, în timp ce ritmul monoton al tobei crea o continuitate hipnotizantă. Lângă lăutari, așezat pe un scaun, cu o expresie de mulțumire pe față, stătea patronul, iar dinăuntru, din chioșc, cu coatele sprijinite de tejgheaua de unde până atunci vânduseră hamsii, priveau cei doi angajați. O femeie uscățivă, cu un batic legat la ceafă, s-a desprins din mulțime și a început să danseze, pocnind din degete și făcând pași mici, în fusta ei neagră și papucii gumați. Melodia s-a avântat către înălțimi, apoi a coborât în arabescuri elaborate. Un bărbat s-a alăturat femeii, pocnind și el din degete și încercând să-și potrivească pașii cu ai ei. Câteva voci au chiuit de pe margine. Un al doilea bărbat a intrat în cerc, s-a îndreptat spre femeie și i-a dat – sau s-a prefăcut că-i dă – o palmă după ceafă, iar ea a fugit râzând într-o curte, continuând să urmărească spectacolul de peste gard. 

În fața lăutarilor era acum un cerc gol. Ei continuau să cânte, oamenii continuau să privească. Deodată Nana a pășit în mijlocul cercului, încercând să imite mișcările femeii. Dar pe corpul ei tânăr și plin, mișcările făceau carnea să tremure, prin materialul subțire al iei i se contura sutienul costumului baie, iar fusta până în pământ lăsa în praf urme rotunjite. Și-a scos șlapii și a rămas în picioarele goale. Și-a întins mâinile către mine, să vin și eu. Nu mai făcusem asta niciodată. La petreceri eram prea conștientă de mine ca să fiu o dansatoare bună, iar în puținele dăți în care ieșisem în cluburi, mă ajutaseră anonimitatea întunericului și alcoolul. Dar acum momentul părea să o ceară: muzica, lăutarii care întețiseră ritmul, bărbații de pe margine care băteau din palme, deși nici unul nu intra în cerc. M-am descălțat și m-am alăturat Nanei. M-a primit bucuroasă. Pe rând, au venit și ceilalți: Maria, Alice, Flaviu, numai Edi a continuat să stea pe margine, cu brațele încrucișate, scuturând din cap. Apoi, tot pe rând, Alice și Maria s-au retras și o vreme am dansat doar eu cu Nana și Flaviu, formând perechi care se schimbau periodic, până la un moment dat când am văzut-o și pe Nana pe margine. Rămăsesem doar eu și Flaviu, conștienți de săteni, de Alice, de Nana, dar uitându-ne numai unul la altul, ca o provocare sau ca o declarație sau ca altceva născut din muzică. Flaviu își scosese hanoracul și rămăsese numai în blugii suflecați, trei-sferturi, eu îmi dădusem jos puloverul, mi-l legasem la mijloc și mânecile săltau în ritmul șoldurilor, îmi simțeam părul ud pe frunte, picături alunecându-mi pe tâmple, pe gât, nu mai dansasem niciodată atât, corpul meu devenise un instrument care transforma sunetul în mișcare, muzica urca plină de dorință, de încordare, ritmul devenea tot mai rapid, Flaviu dansa cu pieptul aproape lipit de al meu, cu fața aproape de a mea, ne simțeam respirația, am fi putut să ne și sărutăm. Era o scenă pe care aveam s-o văd mai târziu în multe filme, în „Pisica albă, pisica neagră” de Kusturica sau în „The Doors” de Oliver Stone, sau poate o văzusem deja și uitasem și doar încercam s-o recreăm.

Când lăutarii s-au oprit din cântat, Nana a venit să-mi aducă apă și să-mi spună, cu vocea ei caldă și un pic alintată, „ce frumos ai dansat”. „Ce frumos ai dansat tu!” Am mers la cazare să ne schimbăm în haine uscate, fiecare încălzită de bucuria de a fi descoperit ceva despre ea însăși. Flaviu a plecat spre plajă cu Maria și Edi. Alice dispăruse.

Înapoi în Stuf, muzica ta ne-a întâmpinat ca o gazdă bună. All you folks think you run my life, say I should be willing to compromise, I say all you demons go back to hell, I’ll save my soul, save myself. Era ultima noapte și am fi vrut să facem ceva memorabil. Balint ne-a chemat să-i vedem vila. Ne-am dus toți, în afară de Alice și de Regizor, care nu erau de găsit, și de Flaviu, care a zis că rămâne în Stuf, poate de teamă să nu descopere că cei doi erau la el la cazare. 

Vila era tăcută și întunecată, cu bucăți de ceramică colorată care se înfășurau ca panglici de grosimi diferite în jurul zidurilor albe și a ferestrelor neregulate – o imitație după Hundertwasser, aveam să realizez mai târziu. Am stat în grădina inundată de mirosurile dulci-înțepătoare ale unor plante nevăzute, în lumina chioară a unui bec atârnat de un fir, înconjurați de obiecte uzate, găsite și modificate de Balint – un veceu folosit ca ghiveci pentru un leandru, o cadă tăiată în două jumătăți transformate în fotolii, o carcasă de televizor devenită etajeră pentru cărți. Soția lui ne-a servit vin și plăcintă cu pește (înlocuind masa de hamsii pierdută), în timp ce Balint ne privea mulțumit dintr-un jilț bisericesc, cu mâinile împreunate pe burtă și barba patriarhala curgându-i pe piept. 

Când ne-am întors în Stuf, l-am găsit pe Flaviu la altă masă, cu fața la întunericul de unde se auzea marea. N-a dat niciun semn că ne-ar fi auzit așezându-ne la locul nostru obișnuit, de lângă stâlpul cu bec. A rămas întors, îmbrăcat numai în blugi, cu spatele și picioarele goale, cu o sticlă de vin lângă el. Stătea pe un scaun înalt, din lemn, cu spătar, pe care-l ținea într-un echilibru precar, sprijinit numai pe picioarele din spate. Nana s-a uitat întrebător la mine, apoi s-a dus să vorbească cu el. De când terminaseră de cântat lăutarii, Flaviu nu-mi mai adresase un cuvânt, nu-mi mai aruncase o privire, de parcă eram amintirea vie a unui incident jenant. Și fie că lucrul pe care voia să-l uite era că se lăsase dus de val în văzul lumii, fie că mă folosise într-un moment ca să o facă geloasă pe Alice, reacția lui ulterioară mi se păruse o trădare inacceptabilă a tuturor plimbărilor noastre pe plajă.

Nana s-a întors la masă fără Flaviu. 

Am început să jucăm cărți. Ca prin minune, playlistul era altul și muzica încetase să-mi mai spună ceva, deși unele melodii îmi sunau cunoscute. Din când în când, Nana sau Maria sau soția lui Balint se oprea și se uita îngrijorată spre Flaviu, care se lăsa din ce în ce mai tare pe spate, dezechilibrându-se și uneori părând gata să cadă, dar prinzându-se imediat cu mâna de masă. (Eu nu aveam nevoie să mă opresc să mă uit; de unde stăteam, îl vedeam tot timpul.) Când Alice a apărut, într-un final, cu Regizorul, Nana a apucat-o de braț și a tras-o de o parte. Am urmărit-o pe Nana gesticulând animat și pe Alice ascultând încruntată, apoi am văzut-o pe Alice cum ia un scaun înalt, de lemn, îl cară cu două brațe până în spatele lui Flaviu și îl pune acolo, cu spătarul proptit în spătarul scaunul lui. Stătea cu fața la noi, cu mâinile în poală și picioarele atârnându-i în gol, cu o expresie de martiră. Regizorul s-a ridicat și s-a dus la ea, s-a așezat pe banca din fața ei, iar ea s-a aplecat spre el și au început să vorbească, apoi să râdă, și atunci Flaviu a sărit de pe scaun și a dispărut în întuneric și Nana s-a ridicat și ea și s-a dus după el.

M-am uitat la porțiunea de întuneric unde dispăruseră cei doi, la Alice care părea iritată, la Regizor care o luase de mână și m-am gândit, așa cum se întâmpla mereu, la Sorin, ca și cum starea de repaos a minții mele era la el. Mi l-am închipuind dormind în clipa aceea alături de sora lui Paul și mi s-a părut de neînțeles cum putuse să se scuture de sentimentele lui pentru mine și cum Alice putuse să se dezdrăgostească de Flaviu, în timp ce mie, lui Flaviu, Nanei, ne venea atât de greu.

Glen Medeiros tocmai cânta „Nothing’s Gonna Change My Love for You” (deși nu știam atunci nici numele cântărețului, nici al melodiei) și m-am întors spre Balint, care își terminase, ca și mine, cărțile, și aștepta acum să vadă cine pierdea la macao. Stătea cu brațele întinse pe spătarul băncii pe care mă aflam și eu, fără să mă atingă, dar făcându-mă să mă simt cumva protejată – și l-am întrebat, apelând pentru prima oară la experiența pe care o acumulase în cei douăzeci și cinci de ani pe care-i avea în plus față de mine, dacă credea că e adevărat ce zice melodia. Nimic n-o să schimbe dragostea mea pentru tine. Balint a privit câteva clipe drept înainte, apoi a spus: „Pentru perioade scurte de timp, da, cred că e adevărat”. Răspunsul lui m-a dezamăgit mai tare decât dacă mi-ar fi spus „iubirea nu durează”. M-am ridicat și eu și am pornit în direcția opusă celei în care dispăruse Flaviu. 

M-am oprit la malul mării, era ceva liniștitor în constanța valurilor. Ce mă deranjase fusese duplicitatea răspunsului, faptul că Balint era dispus să numească iubire ceva acceptat ca fiind trecător, sau poate faptul că nu era dispus să ceară sau să ofere permanență iubirii. 

Prin întuneric am văzut o siluetă venind spre mine. Ar fi fost prea frumos să fie Flaviu. Ar fi putut fi Nana sau Maria, m-aș fi mirat să fie soția lui Balint, dar nu m-am așteptat să fie Balint. Înainta spre mine cu brațele deschise și, deși nu simțeam nevoia de o îmbrățișare de la el, nu voiam să fiu nerecunoscătoare. L-am lăsat să mă cuprindă, apoi i-am simțit barba agățându-mi-se în păr și mâna lui căutând să-mi ridice bărbia. M-am smuls din îmbrățișare și l-am împins cu putere, reculul m-a propulsat înspre larg, un val mi-a udat blugii până la genunchi. Nu știam ce să-i zic și nici el n-a spus nimic, nici măcar nu ne vedeam fețele în întuneric. S-a întors și a plecat, iar eu am rămas pe loc, cu valurile spărgându-se în jurul meu, întrebându-mă ce anume îi dăduse impresia că voiam să mă sărute. Și chiar interacțiunea dintre Regizor și Alice mi-a apărut atunci în altă lumină. Poate Alice nu era ea atât de misterioasă și interesantă încât să sucească mințile unui bărbat de vârsta Regizorului, poate că, de fapt, era invers.

Când m-am întors în Stuf, Balint avea un braț de gâtul soției lui și mi-a zâmbit deschis și prietenos, playlistul revenise la normal, iar tu cântai Don’t be tempted by the shiny apple, don’t you eat of a bitter fruit, hunger only for a taste of justice, hunger only for a world of truth, cause all that you have is your soul, și am știut că ai fi fost de acord cu mine că Balint era un dobitoc.

A doua zi m-am trezit în zori, le-am lăsat pe Nana și Maria dormind și m-am dus pe plajă. Era o dimineață senină și caldă, marea era tot acolo, cu valurile plescăind leneșe la mal, și m-a uimit capacitatea ei de reînnoire, ca și cum noaptea de dinainte nu se întâmplase, nici Alice, nici Flaviu, nici Balint. Am vrut să spăl și eu noaptea de pe mine, m-am dezbrăcat de tot și am intrat în mare. Nu se vedea nimeni nicăieri, apa m-a primit ca o îmbrățișare. Am înotat fără niciun gând, încercând să urmez drumul de aur așternut de soare pe valuri. Când am ieșit mă simțeam liniștită, poate chiar mulțumită. 

În Stuf l-am găsit pe Edi, care își bea cafeaua înainte să pornească la drum. M-am așezat cu el la masă și am stat amândoi în tăcere, până când la un moment dat a zis: „Cum e și viața asta! Uneori ești la fundul sacului și nu mai aștepți nimic și apoi se întâmplă ceva frumos ca Maria”. Din boxe tocmai se auzea melodia ta: Let it rain, let it flood these streets and wash me away, to where it makes no difference who I am, or what the future holds. Și deși dimineața aceea nu avea nimic de-a face cu ploaia, iar acum, în absența muzicii, versurile pot părea pesimiste, în dimineața aceea noi le-am înțeles ca fiind despre acceptarea plină de speranță a vieții și a tot ce avea să vină. 

Înapoi în București, Flaviu nu m-a căutat niciodată, prietenia cu Nana și Maria s-a pierdut, iar amintirile din acea vară s-au estompat și și-au pierdut treptat din importanță, înlocuite de alte experiențe, mai marcante. Mi-au rămas Vama, momentul cu dansul pe muzica tătărască, dimineața liniștită de după și melodiile tale. Mult timp, era suficient să-mi pun căștile și orașul dispărea, eram înapoi în Vamă, o Vamă fără Balint, Flaviu sau Alice, auzeam plescăitul valurilor, simțeam soarele pe față, iar muzica ta răscolea straturi-staruri de melancolie, revoltă, bucurie, speranță, dar mai ales senzația că există ceva frumos și neschimbător, care nu poate fi stricat de niciun gest și nicio tristețe.