Cred că nu întâmplător începe Sentimentul naturii (Casa de Editură Max Blecher, 2023), cel mai recent volum al lui Florin Dumitrescu, cu un rescris Crez: rugăciunea de temelie e reformulată în Antropocen în acord cu infuziile eco-sensibile, panteiste, care devin gestul întemeietor al unui eco-Orfeu în stiren, de secol XXI. A „rescrie” cu conștiința strategiilor postmodernismului, după postmodernism, însă cu substraturi și scopuri specifice sensibilității post-umane, post-antropocentrice, etc., transformă actul poetic al lui Florin Dumitrescu într-un fel de plan de reconfigurare concomitentă a realității și a literaturii, una din alta, una prin alta: „Eu cred că Dumnezeu ne vorbește prin plante/ Da îmi dau seama cât de aberant e/ pentru unii dintre voi prieteni// dar care ai ațipit vreodată sub cetini/ ori care ai trăit suprema liniște/ prăbușit într-o miriște/ râcâind un rizom/ spărgând între dinți o sămânță de cardamom (…)// sau cum te dojenește la o adică/ mursecătura de urzică// cum îți evocă tot felul de chestii/ învălurite lanurile de trestii/ ca într-un Tarkovski târziu” (p. 7). Folosindu-se de focalizări asupra momentelor de intimitate a omului cu „natura”, cu arbori, plante, semințe, umbrele, răcorile și aromele lor, crezul din Sentimentul naturii amintește că încă există loc pentru integrări pașnice și armonioase în „mediu”, în ciuda straturilor de „cultură” interpuse între ființa umană și „minunata lume vie” din jur.

Suntem pe terenul unei poezii care pare să negocieze constant validitatea trăirii ecologice (a „sentimentului naturii”) între afect și filtru cultural. Un nou „dumnezeu” compus din mici răzvrătiri ecobrutaliste ale ambientului este așezat în față de către poet, iar lui i se închină de această dată, nu „crezul”, ci un „erez” eco-sensibil, strunit pe muzici neobosite de rime cu aură vrăjitorească, fermecătoare și neobosite referințe la „marea literatură” din urmă: „Dacă împărtășești acest erez/ apleacă-te spre a te închina la/ firul de iarbă care sparge dala/ la alga întinsă pe fundul paharului/ și lichenul nonșalant de harul lui/ de a învia orice bucată de stâncă/ inertă și apoi încă/ închină-te la florile de nuferi/ care te-alină oricând suferi/ până la totala amnezie/ așa cum spunea cineva cine mai știe” (pp. 8-9). „Natura” pe care o vede poetul este în același timp „culturală” (deci concept-simulacru) și „naturală”, reală (deci răzvrătire sau coexistență de factură ecobrutalistă, care își revendică locul în peisajele urbane). Asta ne amintește Florin Dumitrescu atunci când ne îndeamnă să-i vedem și să-i privim intersecțiile nonviolente de ambiente: „Privește pădurea de blocuri și-ai să simți/ sfâșietura miilor de zimți/ care-au răpus cetatea de copaci/ Geamătul lor în trunchiuri și taci” (p. 9). 

Florin Dumitrescu cultivă formule rimate și ritmate, amintind de poezii populare sau având rezonanța descântecelor. Texte precum Lighioană („Ghionoaie lighioană/ scapă scapără din geană/ mie dă-mi de deochi/ de o mie de ochi/ umezi limpezi tumizi/ prin torenții timizi/ pe sub zgaibe zgâindu-te/ din hulboană holbându-te/ clipocește clipește/ lipitoare cu pește/ cu păianjen de baltă/ dintr-o boltă într-alta/ fă-mi din chef cochilie/ să mă ție-n beție/ și din duh carapace/ morbul să nu m-atace”, p. 25) sau Cui ruginit sunt învăluite de o fermecătoare aură, parțial conferită de muzicalitatea foarte atent lucrată (pe lângă rime, și aliterațiile construite în jurul perechilor de nume și verbe, în primul poem, de pildă) parțial de instrumentarul lingvistic variat și versat, parțial de constanta impresie de suprascriere a unor incantații tainice. Pe acest fond, se propagă o viziune ecosensibilă care conturează imaginea unui sine rătăcit, bezmetic, euforic, contopit într-un mediu care la fiecare pas se arată altfel, încântând – un adevărat Orfeu în stiren, după cum sugerează autorul prin titlul celui de-al treilea ciclu al volumului, un bard (după cum l-au numit, în cronicile lor, și Mihók Tamás, Iustin Butnariuc și Daniela Vizireanu) eco-friendly și eco-sensibil, ironic și hiperconștient de sine și de actul său creator. 

Amplul poem care dă atât titlul celei de-a doua secțiuni, cât și întregului volum, anunță, pe fundalul odelor închinate de elev profesoarei de română de care este îndrăgostit, deschiderea unei polemici cu „natura”-construct al literaturii „clasice”, inventată, idilizată – polemică purtată, firește, pe terenul discursului poetic construit ca panoplie de stiluri, registre și imagini (re- sau supra-)scrise pe marginea autorilor și autoarelor canonice. Ar putea fi citită în subtext o narațiune a revoltei și a reformei: este, în definitiv, antrenat un conflict cu variate instanțe ale „autorității”, fie că ne referim la autoritatea canonului literar, sau la autoritatea exercitată de profesoară asupra elevului, care instaurează un raport inegal de putere. Continuând pe aceeași linie de decodificare, poemul pare să mizeze pe puterea cuvântului, a exuberantului cânt de a destabiliza tradiția din interior, deconstruind-o întocmai prin stăpânirea cu măiestrie a propriilor ei instrumente, pentru a lasă loc impunerii unei paradigme reconfigurate. „Elevul” învață ce este „sentimentul naturii” doar pentru a-l putea ulterior „dezvăța”, sau, în alte cuvinte, lui i se construiește un sentiment al „naturii” pe care vine, ulterior, cu un puternic arsenal intertextual și metatextual, să îl deconstruiască. 

Alternativa pe care o propune Florin Dumitrescu se conturează mai limpede în ultimul ciclu al volumului: poetul eco-sensibil este un „Orfeu în stiren”, hiperconștient, ironic și jucăuș, care nu se dezice de o oarecare gratuitate a actului său artistic: „Hai cântă Orfeu/ într-o pungă de-un leu/ înalță o odă/ lui Polistiren-vodă/ Cântă într-o cutie/ de conservă aurie/ încapsulează/ timbrare și frază (…)” (p. 55). Este, într-o oarecare măsură, vorba nu numai despre o actualizare a personajului mitologic, ci o redefinire a condiției poetului în Antropocen. „Orfeu în stiren” ajunge să definească o ecopoetică în sine. Atrage atenția modul în care, aducând acest reformulat personaj mitic în prim-plan, Florin Dumitrescu reușește, cu subtilitate și mult tact, să puncteze una dintre cele mai sensibile probleme ale eco-literaturii, foarte bine articulată într-un poem precum S.O.S Orfeu. Deopotrivă maestru, versat cunoscător al rânduirii universului, care poate naște lumi (și, implicit, noi ordini), și oropsit, sufocat de a lor (incert referentul) „meta-ironie”, „post-kitsch”, „meta-râs de miștouri”, și „post-prins de apropouri”, poetul înalță eco-ode care, totuși, nu se pot ambiționa să îndrepte, să repare, să schimbe pe cont propriu la nivel sistemic ceva. Sau pot? – pare să întrebe autorul atunci când își încheie volumul cu un text numit Iertare omului: „Un/ doi/ trei/ patru/ inspirăm expirăm/ Prun/ dud/ tei/ paltin/ ne umplem plămânii și îi deșertăm/ păun/dropie/ strei/ pardos/ regretăm expiem acordăm răsufletele noastre/ pe frecvența diapazonului suprem/ după stele și zodii/ într-un ritual ecolatru// Și un/ doi/ trei/ patru/…” (p. 80). 

Poate fi acest artist eco-sensibil dirijorul corului de respirații care se căiesc în fața lumii pe care, în pragul extincției, încearcă să o recapituleze, să o memoreze? Una dintre întrebările cele mai profunde ale eco-poeziei este articulată cu admirabilă ingeniozitate cu mijlocirea bardului creat de Florin Dumitrescu în volumul său. Un exponat remarcabil de artă ecologică, volumul Sentimentul naturii, completat de ilustrațiile lui Adrian Preda, reușește, în opinia mea, să întemeieze o formulă ecopoetică sustenabilă și convingătoare în literatura română contemporană.