Revista Tomis

Foc mocnit

Facebook
Twitter
WhatsApp

Poezia din debutul Monicăi Sturza (cred că o să-mi placă, Ed. Charmides, 2022) lasă, în ansamblul volumului, impresia unei continue negocieri între ipostazele, trecute sau curente, potențiale sau numai imaginate, care schițează traiectoriile asumate de vocea poetică, perspectivă care se lasă întrevăzută încă din versurile care deschid primul text: „o floare întoarsă/ spre perete moare/ în timp ce sora ei/ se întinde disperată/ de cealaltă parte/ către noi și soare”. Fie că e citită ca ipostază-simbol (întrucâtva previzibil, de altfel) al personei care se scrie în paginile volumului, fie că e văzută ca unul (dintre numeroasele) zoom-in-uri pe elementele din „decor” cu care persoana interacționează, la care reacționează, în care se proiectează, imaginea concentrează două dintre tendințele centrale ale volumului: pe de o parte glisarea constantă către detalii devenite insule în care se încearcă recuperarea unui soi de gesturi sau perspective fragile (flori, grădini, un fulg de zăpadă căzut pe piept, o ciupercă fotografiată, o pisică albă care așteaptă să fie mângâiată), iar pe de altă parte dualitatea care ajunge să caracterizeze persoana care, în versuri, pare să își contemple răscrucile, oscilând între accente de resemnare și de idealizare, între un soi de cinism îmblânzit și romanticizare fățișă, mai vag, între „balcani” și Berlin, între imagini și receptări ale iubirii care se schimbă de la un poem la altul, odată cu dinamicile relației/relațiilor descrise. 

În confesiunea abruptă, nu de puține ori cu aspectul unor notații diaristice („am plâns până târziu și mult”, „nu am gândit nimic interesant/ pe capota verde, între pungile de McDonalds./ s-a terminat.”) subiectul poetic își plasează singură și anumite zone compensatorii, fie alunecând în proiecții, fie încercând armonizarea cu elementele de cadru, pentru integrare („astăzi am fost un dosar/ un caz o candidată/ și o iubită tristă// astăzi nu m-ai apucat de fund/ nu m-ai sărutat pe gât//(…)// acum că visul meu e perfect/ mă săruți pe gât/ mă apuci de fund// plâng mult în intersecție/ și toate mașinile plâng cu mine”). Cât se poate de transparentă, această dinamică accentuează senzația că textele devin cadrul propice pentru încercări de autoreglaj emoțional și afectiv. 

Având ca referent principal cotidianul, sau, mai precis, coliziunea dintre sinele sensibil, cu reacții, observații și meditații grefate pe marginea acțiunilor și gesturilor recurente, banale, din viața de zi cu zi (de vreme ce fiecare poem pare că are ca premisă un moment din sfera plimbatului în parc, vizionării de seriale, cititului de știri pe internet, spălatului, uscatului și întinsului rufelor, întâlnirilor sau timpului petrecut cu un partener etc.), autoarea încearcă să evite predictibilitatea formulei transferând acest mecanism de prelucrare a realității asupra structurii interioare asumate de vocea poetică: „copacii mă trag spre cer prin ploaie și sunt/ un personaj secundar într-o dramă coming of age/ ultima parte – The age is coming”, „(Aburesc geamuri și desenez inimi când nu mă vede nimeni.)”, „e simplu domnule doctor/ îmi place să romantizez,/ așa îmi găsesc rostul”. De aici, poemele, inclusiv în secvențele ce par a fi cele mai impregnate de melancolia și fragilizarea cauzate de conștientizarea durerii și a dezamăgirilor, se lasă organizate în funcție de reperele trasate de această interioritate care se scrie lăsându-și la vedere alunecările romanțioase ca mecanism deopotrivă defensiv și structurant pentru textele sale; cum se întâmplă, de pildă, în poemul 34, unde apăsarea trecerii timpului își găsește răspunsul în câteva gesturi previzibile, cu iz nostalgic: „m-am gândit la unii ca la singuratici/ oameni lumânări/ pentru timpul care-i privește moale/ și le pregătește dispariția. (…)// durerea se criogenează/ în tine/ ca un exponat al vieții din toate timpurile/ îți vei suna mama sau pe cine mai ai în viață/ și despre care crezi că poate să te asculte/ îți vei lua sucul copilăriei din magazinul în care vei zâmbi/ și asta e ce vei reține.” Aici, versurile care concentrează profunzimea (și, în fapt, una dintre constantele ce transpar în volum) în imaginea durerii criogenate, „exponat al vieții din toate timpurile” sunt „îngropate” între cele care dau glas gândurilor pe marginea dispariției și cele care reiau mecanismul de adaptare prin gesturi sau ritualuri reconfortante. 

Este interesant modul în care sunt montate aceste negocieri între o ipostază a asumării resemnate a suferințelor, cerebrală, rece, pe alocuri cu anumite accente cinice (rezumând, de pildă, complexitatea durerii resimțite la o notație de chestionar: „la screening am primit, printre altele,/ un chestionar în care am bifat câteva perioade de neliniște// gravă”) și una aparent mai deschisă către diferite forme ale explorării sensibile (avem 60 de metri pătrați să trăim// mai avem mlaștina din inimă/ unde căderea e clară și sigură/ și nuferii se reflectă distorsionat”). În poemul 22, de la o strofă la alta poeta glisează dinspre imaginea iubirii, a experienței afecțiunii neașteptate (sau neașteptat de încântătoare) ca distorsiune de la controlul și ordinea necesare stabilității („experimentăm lipsa controlului/ o șocantă anarhie posibilă/ apărută într-o strângere în brațe un pic mai lungă și/ copleșitor de plăcută”) la descrierea unui cadru vegetal misterios, luxuriant, metaforic, care absoarbe imaginarul, accentuând impresia că evenimentele-declanșatoare se lasă în mod recurent atrase într-un teritoriu al proiecțiilor („neprețuite perimetrele negre/ care hrănesc suflete saprofite/ niciodată să nu aprinzi lumina/ să te iei după liniile albe să te trezești –/ drumurile înfloritoarei grădini care te cuprinde/ întunericul într-o/ continuă descompunere/ din care așa ușor/ e să ieși”). O negociere similară pare că se poartă și în poemul 24, unde imperativele existențiale alunecă dinspre „util” spre „romantic”: „este timpul să obosești. E timpul să înveți limba. E timpul să faci o schimbare, să ajuți lumea. E timpul să mă trezesc și să devin mamă. E timpul să mă trezesc și să merg la muncă. E timpul să dansez prin supermarket și să aleg o sticlă de vin bun. E timpul pentru sărbătoare și adrenalină”. 

Deși într-o oarecare măsură inegale în intensitate și în profunzime (fapt, datorat, posibil, și convenției volumului de a păstra tonul și cadența unui „foc mocnit”), poemele Monicăi Sturza atrag prin autenticitatea oscilațiilor ce par circumscrise unei dispute interioare între asimilarea cerebrală, dezabuzată și romantizarea realității, între zonele gri și insulele luminoase de gesturi ingenue, ca alergatul și mersul desculță prin iarbă, cu „grădina paradisului” pe tălpi.

DE ACELAȘI AUTOR
citește și
RUBRICI: