Revista Tomis

Glitter & (dark?) lullabies

„Aș vrea fiu un bărbat suedez/ care pleacă în Danemarca/ doar ca să bea bere (…) // Să iau cu mine berea/ frica de străini/ despre care știu că e doar frică/ de străini/ dar nimeni n-are cum să se atingă de mine (…).” (Cântec de adormit fata care se întoarce târziu acasă) sunt versuri care deschid cel mai recent volum al Alinei Purcaru dintr-un poem al cărui titlu ne lansează și ne familiarizează, fără timp sau spațiu pentru posibile negocieri, cu universul revoltat (dar) și tandru, încordat (dar) și îngăduitor pe care scriitoarea îl construiește în Tot mai multă splendoare (Cartier, 2022): din liniștea celei care își despăturește tacticos proiecțiile îmblânzitoare, din miezul unui Cântec de adormit fata care se întoarce târziu acasă care nu acceptă și nu se potrivește cu surdina crește o lume care oscilează fermecător între interiorități și depărtări mai mult sau mai puțin accesibile (dacă nu refuzate), între intimități fragile și colectivități care, sub privirea lor, le modelează, sau chiar le chestionează pe cele din urmă, între variatele ipostaze ale celor ce sunt sau se întâmplă în periferii și ale celor ce sunt sau se întâmplă în centru, în mijlocul lucrurilor. Începe aici o tensiune ale cărei pulsații se propagă în toate versurile din volum, un fir roșu înnodând cele trei secvențe (Cea mai frumoasă artă, De la marginea terenului, Nocturne) ale acestuia, originare sau ordonate – după cum autoarea însăși consemnează în nota de mulțumiri de la finalul volumului – în jurul grupajelor de texte cu care Alina Purcaru a contribuit în ultimii ani la realizarea a trei antologii diferit direcționate tematic: Arta revendicării, Generația de aur, respectiv Perturbări în desfășurare. O antologie a prezentului

Fie că este vorba despre modul în care sunt puse în perspectivă feminitatea și feminismul, sportul și „microbismul”, lucrurile din teren sau de la marginea sa, sau modalitățile în care o conștiință hipervigilentă și sensibilă înțelege să se integreze într-un mediu a cărui tot mai acută criză se face resimțită, acrobațiile în cadrul dialecticii interior/exterior, înăuntru/în afară, margine/centru încordează fiecare filon al experienței în textele din tot mai multă splendoare. Este „ușa încuiată” care desparte camera fetei care se întoarce târziu acasă de lumile deschise, aparent nețărmurite ale bărbaților în locul cărora se visează („un sistem închis de avertizare/ îndreptățit și funcțional/ aș vrea să fiu// noi între noi.// ușa încuiată în spatele căruia îmi arunc tenișii din picioare/ când ajung acasă/ ușa încuiată în spatele căreia corpul meu scapă, în sfârșit/ de haine/ (…) ușa încuiată de la toate grădinile/ și depozitele/ și garajele/ și portbagajele/ lor// ușa încuiată dintre mine și toate glumele lor/ și birourile lor/ și colecțiile lor// încuiată/ cu toate siguranțele lor”). Este poarta stadionului, păzită de jandarmi, dincolo de care micile kituri de supraviețuire din gențile fetelor care nu merg regulat la meciuri și nu știu reprezintă primejdii, chiar și în fața petardelor și fumigenelor ultrașilor („Intri sau păstrezi glossurile?/ Fata se uită când la rujuri, când la bilet/ și-și șterge lacrimile./ Intervine și un jandarm, să facă ordine la cosmetice./ Fata continuă să se roage, ne rugăm împreună cu ea.”, Petarde cu SPF). Este paznicul de la poalele muntelui, care interzice accesul în rezervație celor care, prin slăbiciune sau neputință, ar putea genera accidente care să tulbure imaculata liniște a Naturii („Bărbatul care păzește rezervația/ m-a avertizat:/ «E mai bine să nu urci pe munte/ dacă nu dispare durerea.(…)// Nu toată lumea are acces aici/ Sălbăticia trebuie întreținută/ și apărată – valorile ei, splendoarea.// (…) Aici, slăbiciunea provoacă drame./ Aici, avem grijă să păstrăm liniștea./ Simți câtă liniște e?(…)»”, Rezervația). 

Emergentă dintr-un similar nod tensional pare a fi și confruntarea interioară care se dezvoltă în cel de-al treilea ciclu al volumului, Nocturne, în scrisorile adresate către Gitte, care fac loc confesării ale entuziasmului și angajamentului energic ale unei conștiințe sensibile față de așezarea cât mai puțin dăunătoare și neutră într-un ecosistem aflat în criză, dar și ale neputinței resimțite atunci când eticismul se ciocnește de capcanele pe care acest mod de viață le întinde într-o societate consumeristă și într-o țară care abia începe să cunoască bunăstarea („Dragă Gitte, (…) E greu să fii vegană într-o țară din Est. Aici carnea compensează o sărăcie istorică. E greu să fii vegană între oameni care abia acum învață gustul bunăstării, iar bunăstarea e puțin în sânge. E dificil, într-un astfel de trecut, să nu te atingi de mâncărurile tihnei, să nu participi, cu ai tăi. Să umbli mereu cu sufertașul în geantă, ca o sectantă. Să nu te bucuri, să nu împărtășești. E și puțin vătămător. În fine.” – Dragă Gitte). 

Încordat, conștient, angajat, hiper-lucid până la copleșire în și de o realitate nu de puține ori îngrijorătoare și neîndurătoare, răspunsul pe care volumul Alinei Purcaru îl găsește acestor tensiuni se dezvăluie blând (sau îmblânzitor) în frânturi de splendoare: în glitter, în pulbere de cărămidă întinsă pe pleoape în spatele garajelor de copiii unei alte generații, în echipe ale inimii și supporterii care le sprijină cu „i-ni-ma”, în fire de frumusețe în care te poți scufunda ca într-o „pudrieră uriașă”, când „Cu ochii închiși,/ iubirea, ca un organ intern/ avariat după asediile rușinii,/ ca un organ intern, iubirea/ cu memoria intactă/ se regenerează” (La răsărit). 

Mai multe texte
Citește și