În 2002, Tudor Giurgiu și Mihai Chirilov au fondat Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF), care a devenit cel mai important festival de profil din România și chiar din estul Europei. Datorită TIFF, Cluj-Napoca face parte din 2021 din rețeaua UNESCO City of Film. 

Dincolo de secțiunile competiționale (lungmetraj ficțiune și lungmetraj documentar), TIFF propune publicului și cele mai premiate filme ale sezonului (196 titluri), selecție completată de restrospective ale celor mai importanți cineaști din lume (anul acesta sunt celebrați Daniele Luchetti, Ryûsuke Hamaguchi și Claude Sautet), o secțiune dedicată copiilor și educației cinematografice (EducaTIFF), primul Focus Japonia din istoria festivalului (ocazie cu care s-au pus la cale și ateliere de Manga, Ikebana, Origami și ceremonia ceaiului) și o multitudine de evenimente conexe: conferințe de presă, întâlnirile TIFF Lounge, expoziții, workshopuri, concerte, petreceri și serate sociale. 

TIFF se extinde de la an la an în mai multe locații din țară: în 2007, a ajuns în Sibiu; în 2018, în Oradea și din 2022, aduce cele mai importante filme românești și internaționale pe malul mării, la Constanța, prin Sunscreen Film & Arts Festival. Printre alte experiențe TIFF se numără și Caravana TIFF sau Noaptea Albă a Filmului Românesc. 

Mihai Chirilov e critic de film, director artistic TIFF și e și foarte greu de prins, mai ales în proximitatea și în timpul festivalului, așa că îi mulțumesc încă o dată pentru că a strecurat discuția noastră — pe care o aștept cuminte de câteva ediții — în demența pe care o presupune un eveniment de o asemenea anvergură. Și-a făcut apariția la interviu în nota (solară) caracteristică: ținutele lui fistichii completate de pălării și șosete colorate i-au atras atenția chiar și lui Geoffrey Rush (invitatul special al ediției de anul trecut) care a mărturisit, în urma dialogului moderat de Chirilov, că a urmărit să se asorteze cu acesta. O explicație cum nu se poate mai bună pentru faptul că purta o cămașă mov imprimată cu deserturile lui preferate.

Cel mai des este abordat pentru recomandări de filme, dar ar putea consilia lejer și în materie de fashion. Eu aș include în programul festivalului încă o secțiune: o fotografie pe zi cu Mihai Chirilov. Atașez fotografia de debut mai jos, urmată de discuția noastră despre selecția TIFF.23, filme „care forțează spectatorul să găsească soluții, nu filme care-ți dau soluții gata mestecate”, muzică, literatură, gândire critică și gândire creativă, educație cinematografică și cultură cinematografică, despre instituționalizarea plăcerii — plăceri care devin meserii și plăceri care devin poveri — și mai ales despre impactul unui festival de film care modifică de la anatomia orașului până la părerile românului sau ora de închidere a restaurantelor. Nu e puțin lucru. 

La multe filme (și ginuri) bune! 

Ne revedem la TIFF.24!

Profit de faptul că ediția actuală TIFF stă sub semnul “in a reelationship” ca să te întreb care mai e relația publicului cu filmele? Mai este filmul un liant între oameni? Mai există filme care îți schimbă viața?

Eu sper că există o relație între film și oameni, altminteri nu am mai face festivalul. Suntem la un festival de film făcut pentru oameni și de bine, de rău, oamenii vin la filme, festivalul se reia anual, oamenii vorbesc despre filme; cred eu că relația este vie. Acum, dacă e să intrăm în detaliu, dacă filmele mai pot schimba vieți, asta cred că este o aspirație a cinematografului mult prea mare pentru vremurile pe care le trăim, nu știu dacă orice altă formă de artă poate să mai schimbe vieți, cred că trăim în cu totul și cu totul alt tip de vremuri, în care arta nu mai are același impact ca înainte, cel puțin asta e senzația mea; poate că are legătură cu banalizarea informației, cu excesul de tehnologie, excesul de informație, cu avalanșa de lucruri la care suntem supuși, cu diminuarea timpului alocat procesării oricărei forme de artă și așa mai departe… mi se pare, oricum, că i-am cere mult filmului să schimbe vieți. Cred în continuare că filmul poate să schimbe percepții despre anumite lucruri, atunci când filmele sunt problematizante, atunci când filmele sunt cu adevărat complexe; asta da, se poate întâmpla și e de dorit. Să schimbe prejudecăți, să te scoată din amorțeli, din zone de confort în care, în vremurile de astăzi, tindem să ne izolăm mai mult decât e cazul. Trăim vremuri conflictuale, din ce în ce mai turbulente și cred că nevoia fiecăruia dintre noi este de a ne izola într-o zonă de confort; sper, cel puțin asta încercăm la TIFF prin filmele pe care le aducem, să îi scoatem pe oameni din zonele de confort pentru că, știm cu toții, somnul rațiunii poate să nască monștri. 

Că tot ai spus, ție ce filme ți-au schimbat percepția? 

În principal, filmele pe care le-am văzut în perioada mea de formare pentru că ține foarte mult de contextul temporal în care am văzut marile filme pe care orice cinefil sau orice iubitor de artă ar trebui să le vadă. Vorbim aici de filmele clasice ale anilor 30, 40, 50, filmele de referință ale cinematografiei mondiale pe care le-am recuperat în anii 90, proaspăt ieșit dintr-o adolescență petrecută în comunism. Inevitabil, comunismul a venit la pachet cu un anumit tip de percepție, cu un anumit mod de a vedea viața, mai mult sau mai puțin forțat, dar câtă vreme accesul la un alt tip de informație, la un alt tip de realitate nu exista, tentația de a te izola în realitatea comunistă era foarte mare, deci exista pericolul de a crede că lucrurile nu pot fi decât așa; or, după revoluție, care a coincis cu momentul ieșirii mele din adolescență și cu momentul în care am început să văd toate aceste filme, practic a fost un soi de ciocnire foarte violentă între lumea în care trăisem până atunci și în care, știu eu, era o perioadă formatoare, de principii, de relaționare cu ceea ce știam… pe de o parte, și descoperirea tuturor acestor filme care, de fapt, a fost o descoperire a altor lumi, a altor povești, a altor libertăți, adevăruri… nu pot să dau neapărat titluri de filme cât această perioadă a anilor 90 care, în cazul meu, a coincis cu perioada formatoare a ieșirii din adolescență și de ajustare la… libertate. 

Noi știm să ne uităm la filme? Am fost la Banffy, la proiecția filmului Imperiul simțurilor și o parte considerabilă din public a chicotit în timpul scenelor deocheate. Mi-am adus aminte și că Victor Rebengiuc spune că aplauzele nu mai înseamnă nimic astăzi, publicul aplaudă minute în șir spectacole proaste și râde cel mai repede la strâmbături. E și psihoza asta cu câte minute de aplauze primește fiecare film la Cannes… inclusiv capacitatea de concentrare cred că s-a modificat, că tot am vorbit de reel. Nu mai există nici obiceiul de a merge la film, așa cum s-au împuținat și oamenii cu abonament la filarmonică. Deci, noi știm să ne uităm la filme?

Ar fi de dorit să știm să ne uităm la filme, numai că tentațiile actuale și felul în care este vândut în momentul de față conținutul de imagine dominant, adică cel prin social media, de fapt ne îndepărtează de experiența pe care o presupune vizionarea unui film într-o sală de cinema, film care, evident, durează mai mult decât cele douăzeci secunde ale unui reel; la asta se mai adaugă și experiența de vizionare în regim streaming, în care tu poți intra și ieși din stare la o simplă apăsare de buton… da, cred că tentațiile exterioare sunt de natură să altereze felul în care ne uităm la filme. Poate că mulți dintre noi cei care iubim arta, poate că undeva în adâncul nostru am ști cum să ne uităm la ea; pe de altă parte, we are just humans și suntem supuși slăbiciunilor și tuturor acestor tentații care de multe ori sunt mai puternice decât chiar propria noastră voință. Se vorbește de efectul ăsta foarte otrăvit al social media, care alterează felul în care te raportezi la tot, inclusiv la realitate și, de fapt, un festival cum este TIFF-ul, care propune această experiență foarte tradiționalistă, foarte conservatoare de fapt de a vedea un film într-o sală de cinema…

…și fără popcorn…

…și fără popcorn, încearcă să păstreze această tradiție. Încercăm să păstrăm această tradiție, sigur, folosind tot felul de trucuri: reel-urile și așa mai departe. Ideea e să folosești tot ce se poate, inclusiv toate elanurile și excesele și evoluțiile tehnologice pentru a-ți atinge scopul. Faptul că există în continuare un public la TIFF care vede, visează timp de o sută și ceva de minute la unison același vis, mi se pare că nu e totul pierdut. Dar da, e o luptă să menții genul ăsta de relațional cu arta. 

Cât privește reprezentările, fuziunile, reacțiile, chicotelile de care spuneai sau aplauzele, ele sunt tot niște reprezentări foarte triviale care exprimă aerul timpului, sunt echivalentul like-urilor pe care le primește o postare pe internet, un soi de gratificare instant care, de fapt, nu înseamnă nimic. O contorizare numerică și atât, nu o apreciere adevărată. Inclusiv, cum spuneai și tu, faptul că există o competiție a minutelor în care se aplaudă la Cannes un film sau altul, de parcă ovațiile de unșpe minute ar valida un film mai mult decât ovațiile de cinci minute. Mi-aduc aminte de prima mea experiență de la Cannes, din 1997, când am văzut Funny games al lui Michael Haneke la care sala s-a împărțit în două, jumătate din ea a huiduit. Este asta o reprezentare justă a valorii filmului? Și vorbim de ceva care s-a întâmplat acum aproape treizeci de ani. Inclusiv reacțiile publicului se schimbă, acum da, ele sunt complet bagatelizate de această vulgarizare a felului în care reacționăm, aceste butoane pe care apăsăm instant și ridicăm ceva în slăvi sau distrugem ceva sau doar ne amăgim că o facem, pentru că asta nu înseamnă de fapt nimic. Chicotelile despre care vorbești, astea nu cred că au legătură cu vremurile noastre, de chicotit publicul chicotea și în 1930, și în 1960 în special la filme cum e Imperiul simțurilor; filme care cu adevărat te scot dintr-o zonă de confort și în momentul în care spectatorului i se trage preșul de sub picioare, instinctul de supraviețuire e să-și recapete cât mai repede echilibrul. Chicotele într-o scenă de genul ăsta sunt, de fapt, echivalentul regăsirii echilibrului. Nu înseamnă că scena respectivă este luată în derâdere, este de fapt un mecanism de autoapărare a publicului care, dintr-un soi de timiditate sau dintr-un soi de mai știu eu ce, refuză să accepte sau să-și îngăduie o reacție justă. Dar acum vin eu și te întreb care ar fi reacția justă la un film cum e Imperiul simțurilor? Care ar fi reacția justă la un film care taie până la os? Care ar fi reacția justă la un film care te confruntă cu situații nemaivăzute? E un element de surpriză și de multe ori și reacția este la fel de… nu este echivalentul, dacă vrei, al comentariilor triviale de pe vremuri și de astăzi, probabil, la scenele în care două personaje dau să se sărute și publicul strigă „pup-o, bă!”; nu este echivalentul acelei scene. 

TIFF investește de câțiva ani și în programe dedicate educației cinematografice. Crezi că ar fi asta o soluție?

De ce ar fi bine ca educația cinematografică să facă parte din curriculum și crezi că e posibilă implementarea acesteia în sistemul de învățământ din România? Nici părinții nu mai petrec atâta timp cu copiii lor… cum se crește publicul de cinema și ce ne poate învăța cinematografia? 

O să-ți răspund cu o anecdotă, cu ceva foarte trivial: de pildă, cinematografia poate învăța un copil de șapte ani ce înseamnă să-ți moară cineva apropiat din familie. Atunci când se întâmplă într-o familie povestea asta, părinții au o problemă în a-i spune copilului ce s-a întâmplat. Adică e o realitate pe care părinții o camuflează dintr-un motiv sau altul, lucru greșit din punctul meu de vedere, dar pe de altă parte înțeleg genul ăsta de situație. Cinemaul poate să îi confrunte pe cei mici cu situațiile adevărate, grave ale vieții. Am avut, de pildă, momente de-a lungul programului nostru EducaTIFF care are, într-adevăr, diverse categorii de vârstă și aparent niște automatisme de programare pentru că da, unui public de opt ani nu poți să-i prezinți un părinte… sau indicat, nedelicat, strategic ar fi mai bine să nu arăți personaje negative care consumă alcool sau faptul că într-o familie se mai întâmplă și tragedii din nevoia de a proteja și așa mai departe. Mie mi se pare o prostie pentru că e o coconizare inutilă, greșită; tocmai, prin film tu poți găsi formula ideală pentru a obișnui un public de vârstă mică cu aceste adevăruri grele ale vieții. Asta, așa, anecdotic vorbind. 

Pe de altă parte, există, din cauza acestui consum complet fracturat al imaginii, există din ce în ce mai mulți copii diagnosticați cu deficit de atenție (mă întorc la reel-uri). EducaTIFF a încercat să combată și să preîntâmpine inclusiv lucrul ăsta și, în plus, să-i învețe pe copii cum stă treaba cu cinemaul, exact la fel cum la școală îi înveți literatură, istorie, geografie. La ce să se uite când se uită la cinema, că nu te uiți doar la un ursuleț care molfăie o acadea. Îl înveți să vadă de ce ursulețul ăla molfăie o acadea. Atunci când este bine făcut și bine calibrat pe segmentul de vârstă, filmul poate să te învețe ce e dincolo de imagine. De fapt, despre asta vorbim când vorbim de cinema. Cinemaul este și despre ce nu se vede sau și despre ce e dincolo de ce vedem și cu cât începi mai devreme, cu atât mai bine. Sigur, programul ăsta educațional a fost dintotdeauna acompaniat de discuții cu profesori, experți, psihoterapeuți, discuții cu diverși jucători din varii domenii instrumentale pentru ceea ce numim procesul de creștere și de devenire a unui copil și sigur, e de dorit — și lucrul ăsta dă semne că s-ar întâmpla — așa cum după treizeci de ani de la revoluție a existat controversa „se introduce religia în școală” de ce, pro, contra… la urma urmei, de ce nu am introduce și cinemaul în școală? Asta au reușit colegii mei care, sigur, au pornit cu pași mărunți construind programul EducaTIFF cu filme calibrate pe vârstă, cu filme acompaniate, cu discuții adiționale, cu mici laboratoare de critică de film, poate un pic prea precoce, dar nimic la urma urmei nu este prea înaintea timpului pentru că nu ascundem că un program de tipul ăsta este și de natură a securiza publicul TIFF de peste douăzeci, treizeci de ani. Dacă nu facem ceva pentru a-l securiza, nu mai are sens apoi să ne plângem că oamenii nu mai sunt interesați de film. Sunt mai multe strategii aici și depinde de cât de bine le faci ca să-ți menții misiunea asta. Întorcându-mă la povestea cu ora de cinema, da, ea este un proiect derivat din EducaTIFF, un proiect care s-a concretizat într-o curriculă, într-o bază de filme care vin la pachet cu un manual de mod de vizionare, mod de prezentare; practic, colegii mei implicați în ora de cinema au creat un manual alternativ făcut dintr-un catalog de filme pe care, după ora de geografie, le vezi și le discuți pentru a înțelege cum stă treaba cu filmul și cum stă treaba cu viața. 

Un manual alternaTIFF 🙂

Exact!

Ai intuit următoarea mea întrebare! Știu că toate proiecțiile EducaTIFF sunt urmate de discuții cu cineaști pe înțelesul celor mici, menite să le încurajeze curiozitatea și simțul critic. Să punem puțin în balanță gândirea critică și gândirea creativă. Poți crea în absența spiritului critic? 

Din păcate, da. Multe din filmele pe care le vedem astăzi sunt rezultatul… (pauză de vreo câteva secunde) unei creații, orice film apare în urma unui proces de creație până la urmă, dar devine o șurubăreală după niște tipare, după niște șabloane lipsite de rigori critice — și aia poate fi o creație. Iar tu ai astăzi din ce în ce mai multe filme făcute pe niște calapoade, pe niște rețete formatate, poate și datorită vremurilor în alb-negru pe care le trăim, polarizante, în care de fapt posibilitatea dialogului este din ce în ce mai firavă, probabil că asta a avut ca efect alterarea discursului critic într-un film, alterarea problematizării; de fapt, a gândirii și a disponibilității critice de a întoarce, creativ, un subiect pe toate părțile. Unii se mulțumesc să-ți prezinte o fațetă și aia e!

Cum gândește un critic de film și cum gândește un director artistic? Cum echilibrezi aceste două roluri destul de diferite ca miză și ce compromisuri ești dispus să faci în procesul de selecție? Presupun că nu toate filmele care îți plac ție plac și publicului larg și viceversa, ieri la InspiraTIFF ai fost întrebat de Dune, mi-a plăcut răspunsul tău 🙂

E o diferență majoră între…, de fapt, e ceva care-i alătură pe criticii de film și pe curatorii de film: cantitatea de filme pe care o văd. Ei sunt cei care văd, prin natura meseriei, cât mai mult, văd tot ce se poate. Curatorii văd chiar mai mult; criticul de film este, să spunem, limitat de contexte. Dacă scrii pentru un ziar cotidian, vezi săptămânal filmele care intră pe ecrane, în țară, și comiți o cronică; sau — ești un critic de film care face un raport despre un festival de film, te duci la festivalul respectiv și vezi cât poți din cele douăzeci, treizeci, patruzeci de filme prezentate în program, adică vezi deja o selecție curatoriată. Curatorii de film sunt poate cu un pas înaintea criticilor, pentru că ei văd filme pe care criticii urmează să le vadă. Ei aleg dintr-o mare masă de film, din care multe titluri au nenorocul de a fi arătate doar prietenilor sau celor care le-au făcut. Evident că există diferențe: critica e un exercițiu individual, de scriitor, ești tu cu tine și puterea asta god-like pe care ți-o dă poziția pe care o ai, utopic crezând că poți urca filmul pe un soclu sau că îl poți îngropa. Fără nicio altă presiune, poate doar aia de a-ți demonstra erudiția și de a te folosi de orice pretext pentru a da dovadă că ești și un foarte bun scriitor, că ai și o foarte bună stilistică, deții și un background solid în materie de cinema, de artă pentru paralelismele pe care le faci, care se fac într-un discurs critic. În momentul în care ești curator de film, nu mai ești tu cu tine și cu libertatea asta absolută, aici lucrurile sunt cu țintă; și la un critic, teoretic, ar fi cu țintă, pentru că scrii pentru o publicație care are un anumit număr sau un anumit profil de cititori dar, de cele mai multe ori, criticilor nu prea le pasă cine sunt acei cititori. Dacă ei există, e foarte bine, dar niciun critic nu-și va modela sau ajusta discursul în funcție de nivelul publicului. Curatorul lucrează cu o masă de public mult mai eluzivă, mult mai diversă, iar interesul și mizele sunt mult mai mari: faci parte dintr-un eveniment care costă, e o discuție mult mai complexă aici, dar sigur că dezideratul principal până la urmă e același, de a alege dintr-o masă de filme acele nestemate cu care curatorul respectiv este mulțumit, care reprezintă, în ochii lui, the best of the best, cu care se prezintă în fața unui public și nu poate spera decât ca publicul respectiv să vină la întâlnire și să aprecieze filmele așa cum le-a apreciat el la rândul lui — ceea ce știm că sună frumos pe hârtie, dar tot noi suntem primii care venim și spunem că gustul e o chestie democratică și ce-mi place mie poate să nu-ți placă ție, deci e o loterie. Și ar fi trist ca toate filmele care-mi plac și pe care le programez să placă tuturor celor care vor veni să le vadă, atunci cred că mi-aș pune eu întrebări… orice formă de conformism, de consens trebuie să-ți ridice un semn de întrebare. Pentru că, mă întorc la povestea cu gândirea critică, asta înseamnă că gândirea critică a cam adormit, de regulă consensul e de natură să trezească gândirea critică. Din spirit de frondă, din ce vrei tu, e o dorință de a contesta o narativă principală. Și atâta timp cât există dorința de a problematiza, de a contesta, de a analiza o narativă dominantă înseamnă că suntem încă bine și că n-am adormit de tot. 

Mai există critică de film în România? Cine și de ce mai scrie despre filme în spațiul românesc? 

Aici poate ar trebui să-mi țin gura pentru că, recunosc, citesc din ce în ce mai puțină critică de film. 

Știu că și tu scrii din ce în ce mai rar, ultimul articol pe care l-am citit e „Nu aștepta prea mult de la filmul românesc”. 

Scriu foarte rar, ocazional, articole de opinie, nu sunt neapărat exerciții mega critice cât mai mult columne sau cum se zice acum, editoriale de opinie foarte personale, uneori radicale; mi se pare că discursurile radicale astăzi mai pot trezi oamenii din amorțire, chiar vorbeam săptămânile trecute cu Radu Jude, care… e suficient să te uiți la filmele lui, îți plac, nu-ți plac, ele te scot dintr-o zonă de confort și te provoacă. Uneori doar de dragul provocării, dar provoacă și provocând o discuție de fapt mențin treaz simțul ăsta critic și obiceiul de a-l exercita. Și el spunea — și sunt de aceeași părere — că da, controversa lipsește din spațiul actual. Oamenilor le e teamă să conteste narative dominante, oamenilor le e teamă să critice din varii motive cum ar fi cancellingul sau bullyingul. Trăim așa, o perioadă în care vorbim pe la colțuri, avem opinii, dar nu ni le exprimăm în spațiul public de teama unui oprobriu la fel de public. Nu mai urmăresc în totalitate critica de film care se face astăzi, citesc din când în când, dar mi se pare că este deconectată de public. Critica de film ar trebui făcută în continuare pentru public or, mi se pare că publicul țintă al criticii de film așa cum se face ea astăzi nu mai există, e mai degrabă un exercițiu în oglindă. Un exercițiu de nișă, o practică de nișă care nu mai ajunge la destinatar, la cei pe care ar trebui să-i învețe cum să se uite la un film, la cei pe care ar trebui să-i ghideze un pic în complexitățile unui film. Tind să citesc mai mult criticile publicului, de multe ori mi se par mult mai juste, mai adevărate și nu de puține ori, chiar mai bine scrise decât textele celor cu patalama. 

În atmosfera, cum ai menționat, formatată, șablonardă, propagandistică, deci neinteresantă în care poate cădea cinematografia, am reținut că ai spus la un moment dat că întâlnirea cu un film creat din pura plăcere de a face artă e acum un moment fragmentat, pe care îl experimentezi cam o dată la doi-trei ani. Anul ăsta ai trăit un astfel de moment? Dacă da, cu ce film? 

Da, trăiesc în fiecare an lucrul ăsta, pentru că dacă nu l-aș trăi, m-aș lăsa de meserie, mi se pare crucial să ai revelații și satisfacții de tipul ăsta, ele îți redau încrederea în acest mediu, iar anul ăsta sunt chiar mai multe decât în alți ani; de pildă, mi se pare că un film cum este Permanent picture din competiția oficială, filmul spaniol din competiție, este profund atipic, profund criptic, în continuare mă gândesc la el și, deși l-am programat în competiție, nu sunt convins că i-am spart cifrul. Faptul că se află pe ultimul loc în preferințele publicului îmi confirmă că nu este un film ușor, nu este un clasic instant al premiului publicului, nu este ceva care să meargă direct la inimile spectatorilor, ci este un film care își camuflează foarte bine intențiile, nu și le poartă, cum zic americanii, pe manșetă. Dar, la fel de bine există un film cum e Confidenza lui Daniele Luchetti… am stat foarte mult să mă gândesc de ce mi-a plăcut un film atât de neplăcut, care vorbește despre lucruri neplăcute, un film care se axează pe dimensiunea neplăcută a naturii umane și mi-am dat seama că e un film care răspunde, de fapt, uneia dintre întrebările esențiale legate de cinema: de ce ne uităm la filme? Despre ce e filmul ăla? E prima întrebare pe care ți-o pune oricine — am fost la filmul cutare; despre ce e filmul? — or, în ediția asta de TIFF, Confidenza este filmul care mi-a readus aminte ceva ce am uitat: cinemaul e despre tine. Confidenza nu este un film despre ce se întâmplă personajelor pe care le vezi pe ecran, ci despre cum dramele lor oglindesc, revelează, anulează, conflictogenează sau mai știu eu ce poveștile tale. Cinemaul este despre tine. În zilele noastre, cinemaul tinde să uite chestia asta și asta ține tot de un soi de relaționare: pentru cine fac regizorii filme? Prin extensie ajungi și la întrebarea asta, de altfel foarte importantă. Ar mai fi câteva filme de tipul ăsta, vreau să cred că lumea nu a adormit cu totul (râde).

Spui că ești dependent de muzică așa cum ești dependent de filme, iar muzica ocupă un loc esențial în atmosfera TIFF (cine-concerte, concerte cu nume consacrate sau emergente). Tu ce muzică asculți?

În momentul în care filmul joacă un rol atât de important în viața mea profesional vorbind, adică faptul că foarte mult din timpul meu liber este dedicat filmului, consumului de film, selecției de film, vizionărilor, reflecției și așa mai departe, muzica rămâne un hobby pe care nu l-am instituționalizat în niciun fel. Este ceea ce fac când nu mă uit la filme, ceea ce fac pentru mine. Și pentru că timpul pe care-l aloc muzicii este infinit mai mic decât cel pe care-l aloc filmului, am avut ideea asta de mai bine de zece ani… ascult muzică diversă, descarc toate tipurile, în general muzică nouă, nu sunt genul care trăiește în trecut și care se alimentează cu muzica grea, adevărată a anilor 50, 60, 70 și așa mai departe. O recunosc, nu despre asta este vorba, mă întorc din când în când la ea, dar încerc să țin pasul cu tot ce se întâmplă astăzi. Mă interesează pentru că, inclusiv în domeniul filmului, asta e paradigma în care lucrez, filmele noi. Cum evoluează această formă de artă în raport cu schimbările vremii… același lucru mă interesează și în cazul muzicii, drept care ascult foarte mult și felul în care aleg să păstrez memoria acestui exercițiu foarte personal de fapt și chiar privat, repet, neinstituționalizat în vreun fel, este de a face lunar un playlist care să încapsuleze toate experiențele mele mai mult sau mai puțin abstracte, senzoriale, palpabile din luna respectivă. Practic, sunt piesele pe care le ascult în luna respectivă, care intră așa, cumva, în soundtrack-ul vieții mele și ele devin într-o formă foarte specială… pentru că exercițiul vizionării filmelor este foarte… temporalitatea lui este foarte difuză, pe când muzica, acest playlist pe care mi-l fac lunar pentru mine funcționează ca un jurnal, ca un soi de aducere aminte instant a ce s-a întâmplat în luna respectivă: de pildă, dacă mă întorc acum în timp și ascult playlist-ul martie 2017, toate acele conexiuni, toate acele melodii care au sfârșit în playlist pentru că au avut o relevanță, mă transportă imediat în locul în care mă aflam, în situația de criză în care poate m-am aflat, practic devin o oglindă, o foaie de jurnal. E un exercițiu de memorie, dacă vrei, chestie pe care am încercat s-o fac cu filmul, dar mi-am dat seama că nu funcționează; de pildă, dacă mă întrebi acum unde am văzut prima oară un film pe care l-am proiectat la TIFF în 2019… n-aș ști să spun dacă l-am văzut aici, acolo, în ce festival, pe link, în ce lună… ar fi mai greu. Muzica se apropie mult mai mult de acest demers de a ține jurnal. Îmi plac jurnalele, am ținut jurnale foarte mult timp, dar a scrie un jurnal presupune timp, timp pe care nu-l mai am. Când asculți muzică mai poți face un milion de alte lucruri, e o practică multitaskială dacă vrei, care îmi permite luxul de a avea în continuare un jurnal. Un jurnal atipic, dar tot jurnal se cheamă. Cam asta e cu muzica.

În afară de film, în ce alte realități paralele te mai izolezi? Ce cărți citești?

Din păcate, mă declar semi-învins pe altarul tehnologiei actuale, recunosc că îmi este din ce în ce mai greu să mențin exercițiul lecturii așa cum o făceam acum zece ani, douăzeci de ani tocmai pentru că tentația de a pune mâna pe telefon, tentația de a răspunde la fiecare lucru, tentația de a ieși din bucla aia, din momentul ăla în care ești tu cu tine și cu cartea e greu de întreținut. Citesc mai puțin ca în alți ani, mult mai puțin, duc la bun sfârșit mult mai puține cărți pe care le încep, dar cred că are legătură până la urmă cu faptul că am ales filmul în absolut și ăsta este mediul în care mă dedic sută la sută. Dar cred că am citit suficient la viața mea, de fapt (râde). 

Documentându-mă pentru discuția noastră, eu întrebându-mă, la rândul meu, ce mai înseamnă sintagma „film bun”, am reținut explicația ta, aș zice fermecătoare, cum că un film bun este un film pe care-l iubești. Acum, iubirea e ceva foarte abstract. Ai continuat cu multiplele forme pe care le poate căpăta iubirea: filme pe care le iubești pentru că îți plac și le-ai revedea oricând, filme pe care le iubești pentru că le respecți, filme cu care vrei să mergi în vacanță, filme cu care vrei să faci sex. Tu ce film iubești, ce film respecți, cu ce film vrei să mergi în vacanță și cu ce film vrei să faci sex?

Ah, nu mă gândesc așa și probabil că se schimbă, filmul cu care fac sex azi e diferit de filmul cu care vreau să fac sex mâine… cred că ține foarte mult și de contextul în care spui lucrurile astea dar, într-adevăr, un film bun mi se pare că e un film pe care-l iubești și poate aș adăuga, cu timpul, cu care ai o relație afectivă foarte puternică, chiar și de ură. Poți să și urăști ceva care e… mai complicat aici, în fine. Nu poți să iubești un film cum este Ireversibil (regia Gaspar Noé), care este un film foarte neplăcut, este un film pumn-în-stomac, este un film îngrozitor; el este un film bun, dar nu poți să-l iubești. Nu poți să faci nimic cu el. E mai degrabă respingător, dar asta nu-l face un film mai puțin bun. 

Toată lumea îți cere recomandări de filme. Să extindem pe cât posibil aria recomandărilor. Ce îți place să faci cel mai mult în Cluj în timpul festivalului? Să mănânci fără să dai interviuri nu se pune 🙂 

Nu, în timpul festivalului, unul dintre exercițiile de suflet este să văd cât mai multe filme în Piața Unirii, experiența asta colectivă de a vedea un film cu mii de oameni este cea mai apropiată, de fapt, de această tradiție pe care încercăm să o păstrăm și faptul că ea se întâmplă anual ne dă speranță că bătălia nu este chiar pierdută și, mai mult decât atât, TIFF-ul pentru mine nu ține de filme; TIFF este despre filme înainte ca el să înceapă. Pentru mine, TIFF începe la o săptămână, două după ce se termină, de fapt. Pentru mine, TIFF durează unsprezece luni, timp în care văd sute de filme. TIFF-ul care durează zece zile și în care publicul are șansa de a vedea aproape 200 filme pentru mine este, mai degrabă, șansa de a mă întâlni și de a vorbi, este mai mult un exercițiu frivol de conexiune, de relațional cu oamenii care văd filme pentru că, la urma urmei, este singura modalitate prin care pot avea un răspuns la ceea ce fac. Faptul că vorbesc cu oameni care văd filme, vorbesc cu oameni care fac filme, cu regizori, pentru mine TIFF-ul este despre întâlniri cu oameni, nu neapărat întâlniri cu filme, pentru că pe ele le-am întâlnit deja. 

Pentru un final apoteotic, o întrebare care va crea delir: știu că ești băutor de gin, o băutură pe care ai redescoperit-o la festivalul tău preferat de film, festivalul din San Sebastian. Colecționezi ginuri, știi ce înseamnă un gin bun, creezi cocktailuri inspirate de filmele Disney, de filmele lui Tarantino. Și eu am un mic laborator acasă unde mixez în principal gin și fotografiez creațiile la final, evident (amândoi am râs). 

Spune-mi combinațiile tale preferate de gin!

A fost foarte comic, chiar ieri am fost la un podcast și, în momentul în care am primit invitația, am zis ok, cât durează? Și mi-au zis o oră și zic aoleu, n-am timp o oră în timpul TIFF-ului, nu pot să vorbesc despre TIFF încă o oră… și au zis da’ nu e despre TIFF, e despre gin! Și zic ah, bine, atuncea vin! Dacă am așa o ieșire din decor… (râde) a fost foarte plăcut să vorbesc despre altceva decât despre TIFF în timpul TIFF și asta a fost una din întrebări, apropo de combinații. În general, îmi place să experimentez, chiar ieri m-au întrebat ce cocktailuri de gin tradiționale îmi plac. Recunosc că nu prea știu cocktailuri tradiționale tocmai pentru că evit rețetele existente. Îmi place să experimentez cu mai multe tipuri de gin, mai multe tipuri de mixere, mai multe băuturi, să fac combinații până când găsesc ceva pe gustul meu, deci combinațiile de gin care-mi plac sunt cele care-mi ies!