„The birds and the bees that are wise to/ The lies/ So they took to the trees and   took to the skies/ On top of the chain and safe from the rain/ Whatcha’ know   about the ways of the underside?”
(Maynard James Keanen)

Expoziție: Wisdom in the Absence of Power Structures    
Artiste: Miriam Austin (NZ), Floriama Cândea, Ioana Cîrlig, Lera Kelemen, Marine Nouvel (FR)                 Curatoare: Georgia Țidorescu
Desfășurare: Kunsthalle Bega, Timișoara; 10 Octombrie 2025 – 31 Ianuarie 2026 

Dacă în ultimele trei expoziții organizate la Kunsthalle Bega, ca urmare a decernării premiului Bega Art Prize, se observă o gradație a abordării formulei expoziționale, în raport cu tematici provenite din studiile culturale, intersecționale, așadar, ale studiilor vizuale, iată că a venit rândul postumanismului să își aloce teritoriul de cercetare.

Gradația amintită începe cu propunerea Dianei Marincu, care ancora formula expoziției de grup, conceptual, printr-o problemă preluată din științele reale, din matematică și fizică [Diferite grade de libertate, 2023], continuă cu abordarea lui Cosmin Costinaș, printr-o tematică (post)colonială din trecutul premodern și, ce-i drept, dintr-un ținut cam îndepărtat pentru problemele relevante de aici [Țara de Foc, 2024], și iată că ajunge firesc în conceptul Giorgiei Țidorescu la a întregii tematici dur-instituționale ale aparatului cultural actual, în această tematică postumanistă, menită să fie un substrat prin modelul non-ierarhizării care guvernează Regnul Fungi, ca răspuns la ordinea umană tot mai ierarhizată pe verticale, a Capitalocenului – termen introdus de Jason W. Moore, ca alternativă la Antropocen.

Poate că de aceea titlul expoziției nu a fost tradus și în română, purtând o marcă instituțională prin utilizarea aceastei lingua franca de azi. Nu este, de altfel, surprinzătoare alegerea tematică făcută de curatoare, având în vedere că Giorgia Țidorescu este fondatoarea și organizatoarea spațiului expozițional alternativ Calciu,  un proiect al cărui nume și concept se revendică, la rândul lor, dintr-o logică non-ierarhică, împrumutată din alte regnuri, subtile și vitale mecanismelor latente ale lumii. 

Expoziția reunește cinci artiste aparținând aceleiași generații, dar provenind din contexte de formare și ecosisteme culturale diferite: Floriama Cândea și Ioana Cîrlig, active în spațiul cultural local, respectiv Miriam Austin, Lera Kelemen și Marine Nouvel, care lucrează și expun în aparatul cultural vestic, în special la Londra și Paris. Având în vedere paradigma non-ierarhizării care traversează întregul proiect, această distribuție geografică și instituțională apare nu doar justificată, ci și coerentă conceptual. Dincolo de apartenența generațională, cele cinci artiste au în comun o practică artistică fundamentată pe colaborare intersecțională, implicând cercetători din domenii precum biologia, chimia, ecologia, peisagistica, sociologia, știința materialelor sau, într-un sens extins, chiar colecționari de piese orologice. 

În prezent, disciplinele tind să-și definească propriile regimuri postmoderne prin raportare diferențială la alte domenii, refuzând adesea referința explicită la propriile istorii. Autoreferențialitatea rămâne una dintre trăsăturile definitorii ale regimului modernist anterior. Gândirea ecologică, care infuzează expoziția de la concept la lucrări, este și ea una nascend postmodernă, impunându-ne să imaginăm relațiile dintre cultură și natură nu ca relații de identitate, subordonare sau antagonism, ci ca pe niște relații de schimb, dinamice și particulare. Prin acest raport, propunerile artistice se substituie în două modele. Primul, cel în care natura și cultura se compensează reciproc (Austin, Cândea, Nouvel), și un al doilea model, în care semnificația, valoarea și existența naturii sunt rechiziționate de cultură (Cîrlig, Kelemen).

Raportându-ne la categoriile clasice ale studiilor vizuale, am putea vorbi despre o formă de geo-estetică, simultan geologică și globalistă. Propunerile artistice nu se limitează la vizualizarea transformărilor geologice, chimice și biologice, ci promovează o vizualitate ca atare – un circuit între activitatea ecosistemică, morfologiile receptării și practicile de reprezentare.

Putem sublima metoda de lucru întâlnită la cele cinci artiste sub un alt semn postmodernist, cel al arhivei și colecționismului, fie ea formată din artefacte afective sau cu substrat sociologic (L. Kelemen), colecții botanice (I. Cîrlig, F. Cândea), geografice și geopolitice (M. Austin) sau genetice (M. Nouvel). Arhivele în cauză sunt, mai mult decât adesea, formate din materiale „calde” și recalcitrante, fragmentare și unice, mai degrabă decât fungibile și, ca atare, necesită interpretare umană. O mare parte din aceste tipologii arhivistice, de ordonare a lumilor umane sau non-umane, par să se ramifice în spațiu ca o buruiană sau un „rizom”, dezvoltându-se prin mutații de conectare și deconectare.

O asemenea tematică și metodologie invită, inevitabil, la discutarea contextului structuralist postmodern, prin funcția micelară ca prototip rizomic, în special în raport cu principiile conexiunii și eterogenității:  „Orice punct al unui rizom poate fi conectat la orice alt punct și trebuie să fie conectat. Acest lucru este foarte diferit de copac sau rădăcină, care trasează un punct, fixează o ordine”.

Probabil primul obiect care atrage atenția la intrarea în spațiul expozițional, prin ineditul și concretețea sa arhaică, este barca vernaculară tratată cu calcar măcinat și cretă, eșuată în două segmente egale pe pardoseala galeriei. Lucrarea aparține artistei Miriam Austin și face parte din instalația SEAXBURH (Sisters) (2025). Proiectul investighează un teritoriu marcat de ecosistemele specifice mlaștinilor și de industria extractivă care transformă peisajul, fiind infuzat de mitologii populare ce relevă lumile pe care le construim, atât intenționat, cât și involuntar.

Instalația inventariază o taxonomie a materialelor moi și minerale, cu referință directă la apele râurilor Po și Great Ouse.  În acest context, „moliciunea” desemnează calitatea unui material care cedează la atingere sau presiune – neted, flexibil, maleabil, plastic.  Ca o piele pneumatică, moliciunea este dată de un material care dă unul dintre subnumele epocii actuale, siliconul, utilizat pentru realizarea a două siluete și fiind integrat cu cuarțuri și pigmenți colectați de artistă. Instalația este completată de un video, care face un puternic acord cu siluetele și barca tratate cu materiale care trimit la ideea de conservare. Este vorba despre povestea lui Seaxburh și a surorii sale, Æthelthryth. Potrivit venerabilului Bede, în 695 aceasta a organizat transferul rămășițelor lui Æthelthryth într-un sarcofag de marmură, după ce acestea au zăcut timp de șaisprezece ani într-un mormânt comun. La deschiderea mormântului, s-a descoperit că trupul ei era miraculos conservat.

În cercetarea artistică, este adesea mai satisfăcător să acorzi doar o atenție parțială obiectului explicit al analizei și să lași suficient spațiu pentru a explora un domeniu mai larg, care aici se completează estetic și cu mitologiile populare. Vorbim astfel de o metodologie deschisă, pe care o aplică și artista Marine Nouvel, în instalația concepută dedicat acestui proiect, Entre deux eaux, o instalație hidrofeministă, care imaginează un viitor al unor structuri hibride. Scenariul este al unei lumi de după un cataclism fluvial, scufundată, în care biologia se adaptează prin schimburi simbiotice. Materialele sunt tot din taxonomia moliciunii, maleabile, deci apropiate membranei, apropiate corpului: sticlă suflată, lut, rășină, ceară, ipsos, alge, apă, plante acvatice. Forma deschisă a instalației, plasată tot pe podeaua galeriei, sugerează particularitățile acestui nou ecosistem, între extincție și reînnoire.

Acestea sunt organisme sau entități postnaturale. Conceptul de postnatural se referă la organisme care au fost modificate intenționat de către oameni, prin domesticire, reproducere selectivă, mutații induse și inginerie genetică. Prin reproducerea plantelor și animalelor pentru a obține trăsăturile dorite, oamenii influențează evoluția acestora, modificând forma și funcția lumii vii în moduri cât mai diverse.

În contrast, orhideele periclitate și florile de grădină fotografiate de Ioana Cîrlig în seria The New Empire (2017–) sunt organisme naturale. Acestea sunt surprinse individualizat, în fotografii macro, nocturne, iluminate puternic de blițuri, adesea cu o emfază pe spectrul RGB, arătând cum obiectivul camerei foto este capabil să surprindă schimbările incrementale, prin acel număr de cadre pe secundă diferit de volumul posibil ochiului uman. Această documentare exhaustivă a florei sălbatice maschează, la nivel subtextual, posibilitatea extincției: imaginile devin astfel, în sensul lor cel mai material, un mod de certificare a realului. 

Floriama Cândea prezintă, în instalația cinetică Neural Bloom #2 – My Breath Is Someone Else’s Air (2025), un obiect interactiv care se activează odată cu respirația spectatorilor. Respirația reprezintă și recreează, parcă, frumusețea înfloririi florilor în petalele psihopompe. Ca un pom respirând prin ochelarii săi, cum scrie poetul Frank O’Hara. Un obiect psihopomp este unul care câștigă flotabilitate atunci când aerul din interiorul unui înveliș este expandat, generând portanță. Structurile psihopompe pot deveni flotabile prin diferența de temperatură creată de mecanismele metabolice ale organismelor vii, precum respirația. Această interacțiune prin mecanica respiratorie ne face să realizăm că trupurile noastre sunt exact ca Neural Bloom #2: membrane și pasaje permeabile aerului.

Dar, ca indivizi, pentru că până acum am discutat aproape exclusiv despre alte regnuri și domenii, suntem, în primul rând, pasaje experiențiale și pasaje de memorie. Aici intervin lucrările Lerei Kelemen, care funcționează, cumva, ca o ancoră în expoziție, fiind cea mai îndepărtată de principiile corectitudinii politice și ale studiilor culturale.

Sunt lucrări care încorporează ca metodă și material arhiva, una fenomenologică, care implică „dezlipirea” și alipirea obiectelor semnificate de și prin corpul propriu. Este o arhivă a sentimentelor, care face parte dintr-o categorie a geologiilor corporale. Practica ei ne amintește că o arhivă este rezultatul mai multor forme de contact, inclusiv cu forme instituționale (biblioteci, hoteluri, cafenele), precum și cu forme cotidiene, prin obiecte domestice (gumă de mestecat, chitanțe). Unele forme de contact sunt prezentate și autorizate prin reprezentarea directă sau sunt camuflate, în timp ce altele sunt sublimate, șterse, dar care lasă urme sugestive: rochia de noapte lipsă din only so much adrift to brace my self control (2025), care a fost „turnată”, sugestiv evocării temporale și a memoriei, în peste 500 de capace metalice ale ceasurilor de mână, exclusiv mărci engleze, locul de rezidență al artistei, sau paharele cu ruj și Moët cristalizat din bracelet. Prin aceasta, arhiva devine și o „zonă de contact” cu alteritatea.

În încheiere, expoziția Wisdom in the Absence of Structures of Power ar putea fi descrisă drept una care operează cu ecologii luminoase – un termen antagonic conceptului de Dark Ecology formulat de Timothy Morton. Ecologia întunecată nu promite reconciliere, armonie sau vindecare și refuză ideea de „echilibru natural”. Fungii, ca agenți ai post-catastrofei, redistribuie ordinea în forme non-ierarhice, adesea invizibile și simultane. Prin selecția și articularea practicilor celor cinci artiste, Giorgia Țidorescu construiește o ecologie afectivă ambivalentă, remarcabilă atât prin farmecul simulărilor vitaliste hibridizante, cât și prin capacitatea de a face vizibile anxietățile Antropocenului. 

Foto coperta:
Wisdom in the Absence of Power Structures,
detaliu Miriam Austin,
credit foto Vlad Cîndea,
Kunsthalle Bega